personaje de copilarie

Ca sunt copilaroasa si ca imi doresc sa nu pierd niciodata aceasta calitate (pentru ca eu considera ca e o calitate sa poti fii si copilaros, cu tot cu naivitatea si entuziasmul specifice unui copil), nu mai reprezinta deja o noutate pentru nimeni.

Normal ca nu ratez o ocazie de a ma da in leagan sau pe tobogan, ca topai si ma alint, ca ma voi duce intr-o zi sa ma asez la rand pentru un face painting si ca ma relaxez in fata televizorului la desene animate.

Ma uit insa cu o oarecare tristete la majoritatea copiilor din ziua de azi si nu vreau sa incep sa spun ca pe vremea mea era altfel (ca nu sunt nici chiar asa de batrana), dar mi-e greu sa ma abtin.
Pentru ca, inevitabil, imi amintesc cat de inocenti si creduli eram noi. Si poate si cat de norocosi am fost noi in copilaria noastra. Si stiu ca cei apropiati de varsta mea imi dau dreptate.

Va amintit de "Captain Planet"? De "Sandi Bell"? Sau de strumfi? Dar de "Saved by the bell"? Si de "Testoasele Ninja"?

Ce vremuri...

Eram destul de mari atunci, aproape de sfarsitul scolii generale. Dar tot abia asteptam sa ajungem acasa sa vedem un nou episod. Si chiar ne rugam de profesori sa ne dea drumul cu zece minute mai devreme ca sa apucam episodul de la inceput.

Ce nebunie! Imi amintesc si acum ca, prin clasa a VIII-a daca nu ma inseala memoria, joia aveam ultima ora istorie. Si - desi proful era cred cel mai inspaimantator din toata scoala (fie ca faceai ore cu el sau nu) - ne lasa uneori sa o zbughim mai repede sa prindem Saved by the bell.

Iar martea, la franceza, unde aveam o profa tinerica (o bunaciune, cum s-ar zice) si ii trimiteam pe baieti sa o vrajeasca sa nu facem toata ora.

Aveam in clasa personaje din Captain Planet si Saved by the bell. Si in pauze ne strigam dupa numele personajelor si pe alocuri intram in pielea lor.

Eu eram Linka din Captain Planet - se si nimerise ca primul meu inel (din argint) sa aiba o piatra albastru deschis. Din Saved by the bell mi se atribuise personajul Kelly (desi era o alta colega care si-l dorea, dar asta a fost votul nerostit al colegilor). Iar din strumfi, am apucat o scurta perioada sa fiu Pietricica, pentru ca am venit la scoala cu parul prins in coada impletita spic.

Dar cea mai tare faza a fost cand profu de istorie i-a spus unui coleg "Hei, Screech, vezi ca ti-a cazut un bilet sub banca" si, culmea!, colegul cu pricina era chiar Screech in scenele noastre din pauze.

Ma intreb azi ce personaje se prefac copiii ca sunt in pauzele dintre ore. Ce roboti sau masinarii ciudate. Ca eu, personal, rar gasesc un desene animat, spre exemplu, care sa ma tina in fata televizorului.

Dar, deh, eu sunt de moda veche.

Si cred ca am prins totusi o perioada mai buna dupa Revolutie, mai linistita, fara bombardamentul asta de imagini si replici dure, la toate nivelurile.

E drept ca, poate, noi ca si copii nici n-am fost asa destupati la minte. Noi stiam de barza, credeam in Mos Craciun si vorbeam cu dumneavoastra.

Fraieri, nu?

Dar parca, totusi, mai bine asa.

30... la multi ani!

La multi ani!

Cum pentru cine? Pentru mine, bineinteles! :)

Azi e ziua mea. Imbatranesc, ar spune unii. Eu spun ca devin mai inteleapta in a ma bucura de viata, de ceea ce am si ce primesc in fiecare zi. Si pentru asta, in primul rand, azi sunt foarte fericita.

Am 30 de ani. De viata. 30 de ani in care am ras, am plans, m-am bucurat ca un copil si am suferit ca un om batran, in care am invatat sa ma ridic de jos si sa merg inainte, sa capat forte in a-i sprijini si pe cei de langa mine si a-i provoca la zambete cat mai multe si mai sincere. 30 de ani in care am invatat ca pot, stiu si imi place sa iubesc si sa fiu iubita. 30 de ani in care am invatat ca cel mai mult conteaza oamenii pe care ii ai in suflet si langa tine si care te pastreaza in sufletul lor si iti sunt alaturi si la bune si la rele.

Am 30 de ani. Si sunt fericita. Am o familie minunata, am colegi si prieteni extraordinari si imi traiesc viata impreuna cu un om deosebit. Sunt o norocoasa.

Si ca sa vedeti ca nu glumesc, va povestesc doar ca - dupa surpriza de la munte - ma intorc azi in birou de la o discutie cu sefu'. Si cand colo, ce sa vezi? Biroul meu era plin cu baloane colorate. Printre ele o floare cu o buburuza (e clar, a devenit emblema - prietenii stiu de ce, de unde si cum). Si un tort cu muuuulta ciocolata. Si cu numele meu pe el. Aproape ca mi-au dat lacrimile. De fapt, abia m-am abtinut sa nu dau apa la soricei. Asa de putin (de fapt, deloc) m-am asteptat la un astfel de moment si asa de mult mi-a placut. Eram topita toata. Si, normal, asa cum imi sta mie bine ca om la 30 de ani, am inceput sa topai si sa ma joc cu baloanele.

E ziua mea, oameni buni, si multumesc vietii ca mi-a scos in cale oameni care sa aiba grija sa ma bucur de aceasta zi. Sper ca am facut ceva sa merit asta. :)

Sper sa fie o zi lunga si frumoasa ca surpriza mea.

La multi ani mie!

PS: La multi ani si celor trei persoane pe care le cunosc, nascute in aceeasi zi cu mine. Sa fiti fericiti!

aer de weekend (10) ... teambuilding

Si a fost si prima iesire oficiala, organizata, la initiativa sefului, a echipei noastre intr-un weekend, la munte. Aici aproape, la Sinaia.

N-am de ce sa imi ascund scepticismul initial vizavi de reusita acestui asa-zis teambuilding. La urma urmei, suntem inca o echipa tanara (si nu ma refer la varsta, desi este la fel de valabil), abia inchegata, inca in perioada de cunoastere - noi intre noi, cu atat mai putin si alaturi de parteneri de viata.

Si ma bucur ca per total, privind in urma, pot spune ca a fost un weekend frumos.

Chiar daca nu am urcat pe munti, chiar daca nu am pierdut noptile prin discoteci, chiar daca n-am avut karaoke sau alte jocuri de "echipa", chiar daca nici macar nu ne-am facut crita, cred eu ca ne-am simtit bine impreuna. Si asta e cel mai important.

Si chiar daca poate pentru unii "teambuilding" implica un program fix, cu actiuni coordonate de un lider si ceva munca (un fel de sedinta, ca la birou), eu zic ca noua ne-a iesit un teambuilding in sensul lui adevarat: constructie de echipa. Chiar cred ca weekendul acesta a fost o ocazie si un prim pas major in a ne cladi si a ne consolida ca echipa. Deci, obiectiv atins.

Pe langa asta, eu mai am un motiv sa ma laud cu acest weekend. Mi-a fost dat sa traiesc un moment de totala surpriza frumoasa.

Nu-mi trecea nici prin cel mai intunecat colt al mintii mele ca ai mei colegi ma vor sarbatori in acest teambuilding.

Chiar ma gandeam ca eu in ultimii ani, mi-am serbat ziua numai pe 4 iulie, pentru ca era zi de weekend si puteam sa-mi scot prietenii la o terasa. Doar anul acesta, credeam eu, nu va mai fi asa.

Si cand colo... dupa gratar si burti pline, cand ma apucasem (ca o vrednicuta ce sunt - deh, ma laud, v-am spus) sa strang farfuriile, ma trezesc nas in nas cu cadoul de ziua mea. Am ramas fara replica. Ma rog, am ingaimat eu acolo un multumesc, dar cuvintele nu erau deloc la mine. Chiar nu ma asteptam.

Am primit un rucsac dotat cu termos si cani de voiaj. Se pare ca mi-am innebunit suficient colegii cu plecarile noastre la munte. (hi, hi)

Duminica, am purces la cautarea tortului - trebuia sa le multumesc si eu cumva colegilor pentru surpriza facuta. Dupa ce am batut toata Sinaia la pas, am gasit intr-un final un tort - poate nu tocmai cel mai bun, dar care s-a mancat (sper eu nu obligat-fortat).

Si uite-asa pot sa spun ca mi-am sarbatorit ziua de nastere in doua zile. Si stati ca vine si ziua adevarata de nastere. Sarbatoare de trei zile. Ca doar nu degeaba implinesc varsta frumos rotunda pe care mi-o indica buletinul (ca eu nu o resimt deloc).

Acum, in ce masura vom mai reedita experienta, vom trai si vom vedea. Si vom povesti pe blog.

aer de weekend (9)... ruse

Ne-am intors la bulgari. Dupa doi ani. De aceasta data intr-o foarte scurta vizita la vecinii nostri, de pe malul celalalt. Respectiv, la Ruse.

Pe scurt:

- am fost,

- am vazut,

- mi-a placut (sincer, orasul lor de provincie arata foarte bine in comparatie cu multe orase similare de-ale noastre),

- am mancat o pizza si o inghetata bulgareasca (foarte buna, desi - ciudat - se vindea la suta de grame, adica se cantarea cornetul dupa umplere cu niste cupe mari cu inghetata),

- ne-am plimbat (au un centru frumos, cam ca in orasele noastre mai maricele de prin vest),

- m-am dat in leagane si tobogane,

- am cheltuit niste banuti (unii au avut bafta sa gaseasca niste lucrusoare care sa merite, in rest ne-am luat provizii pentru gratar)

- si ne-am intors acasa.

Unde am continuat cu gratar, seminte, bere si vin pana dupa miezul noptii.

A doua zi, inca o scurta plimbare si un gratar. Si gata weekendul.

coronite

Si, pentru ca, am fost inspirata (ma rog, e un fel de-a spune), iata si al doilea fragment pentru colega de la ziar.

***

În fiecare seară îmi pregăteam ghiozdanul şi uniforma. Mama lucra pe atunci în trei schimburi. Indiferent că se întorcea de la muncă înainte cu doar câteva minute de plecarea mea la şcoală, aşa obosită cum era, avea grijă ca eu să arăt impecabil. Avea ochii aproape închişi, dar mă încheia la manşete, îmi aşeza gulerul de la uniformă şi pampoanele albe din păr.

Aşa era regula. Uniforma trebuia să fie curată şi călcată, manşetele şi gulerul albe, brodate, neapărat apretate, iar pe cap aveam bentiţă, părul era legat în două cozi cu funde albe sau, dacă părul era prea scurt, fundele erau cusute de bentiţă.

Şi cravata, să nu uităm de cravata de pionier, frumos aşezată la gât şi prinsă cu un inel transparent.

Normal că mă întorceam cu manşetele pătate de cerneală sau murdare de cretă colorată – nu ştiu cum făceam, dar când ştergeam tabla sau scriam la tablă, o lustruiam puţin şi cu manşeta. Fundele parcă nu stăteau niciodată cum trebuie, iar inelul de la cravată era o mare pacoste, îl pierdeam mereu.

Aşa că mama avea colecţie de manşete şi inele de cravată de rezervă. Şi batiste. În fiecare zi, eram controlaţi la batistă şi unghii. De fapt, controlul era făcut de şeful de rând sau de grupă, purtător de şnur roşu. Batista trebuia să fie curată, călcată şi eventual apretată. Unghiile curate şi recent tăiate. Parcă văd şi acum cum se cereau batiste împrumut în clasă sau se rodeau unghiile repede, înainte să nu ajungă controlul la tine şi să fi raportat în faţa clasei ca model negativ. Mama avea mereu grijă să nu mă aflu în această situaţie.

Iar când era o zi mai specială, mai ales la serbarea de final de an, atenţia creştea pe măsură. Îmi luam ţinuta de pioner de bază al ţării, cu cămaşă albă apretată şi nelipsitul şnur galben care îmi dovedea poziţia de lider de clasă.

Cum suportam atunci atâta scrobeală, nu ştiu. Cred ca eram destul de mândră, totuşi, când eram strigată în careul din curtea şcolii să mi se aşeze pe cap coroniţa de premiant.

Era o nebunie şi cu coroniţele astea.

Se adunau toate clasele din şcoală şi aveau loc premierele. La mine în clasă, pentru că învăţătoarea era ceva mai indulgentă, ca să nu spun recunoscătoare pentru anumite cadouri primite, lista de premianţi era aproape interminabilă. În acel an, am fost nu mai puţin de 10 premianţi cu coroniţă, fără nicio exagerare.

Şi, în acest caz, fiecare părinte încerca să îşi scoată copilul în evidenţă măcar prin coroniţă. Îm amintesc că unul dintre colegi a avut coroniţă din trandafiri roşii.

Coroniţa mea era totdeauna din flori nemuritoare, pentru că părinţii mei îmi păstrau diplomele şi coroniţele de premiant. Aveau şi motive. Într-un fel, meritul era mai mult al lor, decât al învăţătoarei. Pentru că ei erau cei care mă împingeau de la spate să învăţ, chiar dacă învăţătoarea nu ne dădea temă pentru acasă. Dacă nu ar fi fost ei, nu ştiu ce aş fi făcut, având în vedere că nici cadouri nu duceam la şcoală.

Fiecare se mândrea cu coroniţa lui. Şi nu era vecin care să nu te întrebe pe tine sau pe părintele tău dacă ai luat coroniţă. Nu se vorbea de note sau premii, coroniţa era la mare preţ. Şi rivalităţile la fel de puternice. Multe comentarii erau legate de cât de „pe bune” a fost primită o coroniţă sau alta.

Mulţi ani coroniţele mele au stat sus, pe vitrină, la loc de cinste. Şi chiar şi mai târziu, când nu mai primeam coroniţă, deşi ocupam acelaşi loc în clasă, glumeam la gândul că ar mai fi trebuit să ne cumpărăm o altă vitrină pe care să punem coroniţele, dacă moda nu s-ar fi schimbat.

amintiri ... de tabara

In urma cu ceva luni, scriam un text scurt pentru un ziar, la rugamintea unei colege. Atunci nu stiam daca o sa apara ceva. Se pare ca a aparut. Dar asta e mai putin important.

Ceea ce ma bucura este ca ea mi-a mai adresat aceeasi rugaminte acum.

Si cum, macar asa, fortata de imprejurari, ma mai pun in postura care ma bucura foarte mult, m-am apucat iar de scris. Si am mai produs cateva randuri. Nu stiu daca vor aparea la gazeta, dar pentru ca oricum n-am mai dat de ceva vreme pe aici, profit de ocazie sa arunc pe blog acele randuri.

***

Nu cred să fi fost an în care părinţii să nu mă fi trimis în tabără. Aveam şi norocul că sora mamei era învăţătoare şi, în fiecare an, organiza tabere cu copiii din clasa sa. Şi mă aciuam şi eu pe lângă acel grup, chiar dacă nu eram chiar de aceeaşi vârstă.

De tabăra din toamna acelui an îmi amintesc însă cel mai mult, deşi nu cred că am avut vreo premoniţie, că va fi ultima din seria taberelor în care se organizau concursuri, se cânta imnul dimineaţa pe terenul de sport unde se ridica steagul şi se acordau premii la final pentru copiii care se evidenţiau cu vreun talent anume.

În acel an am fost în tabără la Strunga, judeţul Iaşi, aflată în continuarea parcului staţiunii balneare Strunga, la 900 de metri de drumul naţional Iasi - Tg. Frumos - Roman, lângă pădurea din localitatea Strunga.

Iniţial părea o tabără banală. Nu aveam munţi de urcat, nici stâne la care să ajungem pentru o cană cu lapte sau o bucată cu brânză, cum experimentasem în alţi ani.

Dar a fost tabăra cu cea mai bună mâncare. Ni se dădea chiar şi desert. Într-o zi un fruct, în alta o ciocolată mică, în alta un compot. Cred că a fost prima tabără în care am mâncat cu poftă.
În fiecare zi fie ne adunam pe băncile de lângă căsuţe şi cântam, fie făceam scurte drumeţii, pe jos, în apropiere. Iar seara ne adunam pe terenul de sport unde cântam sau dansam la aşa-numit-a discotecă în aer liber.

Ceea ce îmi amintesc însă foarte clar şi acum, de parcă a fost ieri, este însă livada pe care am descoperit-o la un moment dat, într-o drumeţie, nu foarte departe de tabără. Era o livadă mare cu meri şi nuci. Şi aveau nişte mere mari şi roşii de-mi vine şi acum apă în gură de poftă, numai gândindu-mă la ele.

Parcă văd şi acum, cum ne-am dus noi în grup pe lângă livadă şi am ţinut-o drum lung, în şir indian, pe lângă gardul livezii, până ne-am depărtat de poartă şi am ajuns noi la concluzia că paznicul nu ne mai poate vedea. Câţiva dintre noi au escaladat gardul şi s-au suit în meri, de unde ne aruncau direct peste gard fructele pe care noi ceilalţi le strângeam în sacoşe (veniserăm pregătiţi). Cică aveam şi rolul de a ţine de şase. De parcă, dacă ar fi pus pazinul vreun câine pe noi, bravii noştri colegi suiţi în meri ar fi avut vreo şansă să zboare peste gard. În naivitatea noastră, am reuşit să ne întoarcem în tabără cu provizii serioase.

Normal că ne-am întors la livadă. Şi mi-e greu să cred acum că paznicul nu ne-a zărit în niciuna din acţiunile noastre demne de „amintiri din copilărie”. Mai ales că eram un grup destul de închegat şi pe măsură de gălăgios. Probabil că pagubele aduse nu erau totuşi aşa de însemnate. La urma urmei, cât putea să fure şi să mănânce un grup de ţânci.

Şi ceea ce mă face şi mai mult să poftesc acum este amintirea acţiunii la cules de nuci verzi, eu fiind o mare amatoare de nuci verzi (poate mi se trage de atunci). Din aceeaşi livada, tot prin escaladare nepermisă de gard. Mă amuz şi acum când mă gândesc la câte nuci verzi am spart atunci şi am curăţat. Şi cum aveam degetele deja negre, dar nu ne păsa. Glumeam spunând că executăm adevărate operaţii fine pe cord, „dezbrăcând” cu atenţie miezul de nucă.

La sfârşitul acelei tabere m-am întors acasă cu o diplomă pentru „cea mai bună voce” (trebuia să fiu pe post de cocoş dimineaţa, cum glumea pe seama mea vărul meu) şi cu o jucărie doctor pe al cărui chipiu am scris „Strunga ’89”.

Între timp, doctoraşul s-a prăfuit şi şi-a pierdut şi chipiul. Dar de câte ori prin în magazin un măr mare roşu sângeriu (de import, e drept) sau se apropie toamna şi nucile verzi sunt numai bune de pătat degete, îmi amintesc de acea tabără. Şi mă întreb dacă mai există livada şi dacă aş mai putea beneficia de roadele sale. Că tare mi-ar mai plăcea... Deşi, recunosc, acum nici n-aş mai sări şi nici n-aş mai ţine de şase la furat de mere şi nuci. Deh, s-au dus acele vremuri şi copilăria mea cu ele...

creativitate

Stiti bineinteles povestea cu cel mai bun loc de gandire... la baie... stand pe tron...
Dar sa nu credeti ca semnalizarea unui astfel de loc public este o treaba care se face asa la mantuiala.
Iata mai jos niste idei care dau dovada de foarte multa imaginatie.
(Le-am primit pe mail si m-am gandit ca poate va inspira).

Eu o sa adaug doar ce am vazut personal la DinseyLand.