
Ca sunt copilaroasa si ca imi doresc sa nu pierd niciodata aceasta calitate (pentru ca eu considera ca e o calitate sa poti fii si copilaros, cu tot cu naivitatea si entuziasmul specifice unui copil), nu mai reprezinta deja o noutate pentru nimeni.
Normal ca nu ratez o ocazie de a ma da in leagan sau pe tobogan, ca topai si ma alint, ca ma voi duce intr-o zi sa ma asez la rand pentru un face painting si ca ma relaxez in fata televizorului la desene animate.
Ma uit insa cu o oarecare tristete la majoritatea copiilor din ziua de azi si nu vreau sa incep sa spun ca pe vremea mea era altfel (ca nu sunt nici chiar asa de batrana), dar mi-e greu sa ma abtin.
Pentru ca, inevitabil, imi amintesc cat de inocenti si creduli eram noi. Si poate si cat de norocosi am fost noi in copilaria noastra. Si stiu ca cei apropiati de varsta mea imi dau dreptate.
Pentru ca, inevitabil, imi amintesc cat de inocenti si creduli eram noi. Si poate si cat de norocosi am fost noi in copilaria noastra. Si stiu ca cei apropiati de varsta mea imi dau dreptate.
Va amintit de "Captain Planet"? De "Sandi Bell"? Sau de strumfi? Dar de "Saved by the bell"? Si de "Testoasele Ninja"?
Ce vremuri...
Eram destul de mari atunci, aproape de sfarsitul scolii generale. Dar tot abia asteptam sa ajungem acasa sa vedem un nou episod. Si chiar ne rugam de profesori sa ne dea drumul cu zece minute mai devreme ca sa apucam episodul de la inceput.
Ce nebunie! Imi amintesc si acum ca, prin clasa a VIII-a daca nu ma inseala memoria, joia aveam ultima ora istorie. Si - desi proful era cred cel mai inspaimantator din toata scoala (fie ca faceai ore cu el sau nu) - ne lasa uneori sa o zbughim mai repede sa prindem Saved by the bell.
Iar martea, la franceza, unde aveam o profa tinerica (o bunaciune, cum s-ar zice) si ii trimiteam pe baieti sa o vrajeasca sa nu facem toata ora.
Aveam in clasa personaje din Captain Planet si Saved by the bell. Si in pauze ne strigam dupa numele personajelor si pe alocuri intram in pielea lor.
Eu eram Linka din Captain Planet - se si nimerise ca primul meu inel (din argint) sa aiba o piatra albastru deschis. Din Saved by the bell mi se atribuise personajul Kelly (desi era o alta colega care si-l dorea, dar asta a fost votul nerostit al colegilor). Iar din strumfi, am apucat o scurta perioada sa fiu Pietricica, pentru ca am venit la scoala cu parul prins in coada impletita spic.
Dar cea mai tare faza a fost cand profu de istorie i-a spus unui coleg "Hei, Screech, vezi ca ti-a cazut un bilet sub banca" si, culmea!, colegul cu pricina era chiar Screech in scenele noastre din pauze.
Ma intreb azi ce personaje se prefac copiii ca sunt in pauzele dintre ore. Ce roboti sau masinarii ciudate. Ca eu, personal, rar gasesc un desene animat, spre exemplu, care sa ma tina in fata televizorului.
Dar, deh, eu sunt de moda veche.
Si cred ca am prins totusi o perioada mai buna dupa Revolutie, mai linistita, fara bombardamentul asta de imagini si replici dure, la toate nivelurile.
E drept ca, poate, noi ca si copii nici n-am fost asa destupati la minte. Noi stiam de barza, credeam in Mos Craciun si vorbeam cu dumneavoastra.
Fraieri, nu?
Dar parca, totusi, mai bine asa.








































