Ar fi trebuit sa spun asta de ceva timp deja. Dar, oricat de ciudat ar suna, nu am avut timp (de inspiratie nu mai vorbim ca ea a iesit de mult din discutie).
Primul pas spre revenire s-a petrecut cu mai bine de o saptamana in urma. Desi inca acasa, urma sa fac act de prezenta (si nu numai, ca doar nu scapam asa usor) la o intalnire. Nu as fi crezut ca pot sa am asa emotii. Mi-am amintit de facultate, inainte de intrarea in sala pentru un examen la una din nenumaratele filozofii. Aveam un gol in stomac greu de controlat si explicat. Bineinteles ca in final, ajunsa la fata locului, mi-am intrat repede in rol si am uitat si de emotii si de tot. Dar experienta m-a pus pe ganduri in asteptarea zilei cand aveam sa revin pe baricade.
Adica acum, la inceput de saptamana.
Ati avut vreodata impresia, mergand pe un drum de multe ori batatorit, ca sunteti totusi intr-un loc strain, in care nu va simtiti tocmai confortabil, ca ceva nu e in regula? Cam in starea asta imi urmam eu pasii luni dimineata spre metrou. Atat de familiar si totusi atat de indepartat mi se parea totul.
De-atunci am reintrat in rutina. Putin diferita dupa program. Ca biroul e acelasi, munca la fel de pe repede inainte, timpul la fel de comprimat.
Doar ca ajung acasa si imi zmotocesc gâza.
Acum parca nu mai am timp destul pentru nimic. La biroul cred ca nu o sa apuc niciodata sa ajung la zi cu lucrarile. Iar acasa parca vine prea repede seara si pe Robert il fura oboseala si devine morocanos, fara sa ne ramana loc de joaca si bucurie. Dar e asa de dulceeee...
Asa ca... sa ma iertati daca abia acum v-am salutat si daca o sa imi mai ia timp (ah, timpul asta) pana sa revin pe linia de plutire si cu povestitul de felurite.
0 comments:
Post a Comment