Era singura varianta in care puteam incepe acest text. Pentru ca este gandul care imi revine identic in minte ori de cate ori ma confrunt cu astfel de situatii. La ce ma refer?
Sa vad daca ma pot face inteleasa.
De cand cu Robert, am aflat (si ma conving tot mai mult pe zi ce trece) ca exista multa lume care se cam plictiseste sau, in orice caz, are un stil putin cam ciudat de a intelege sociabilitatea.
Recunosc ca nu sunt unul dintre cei mai simpatici oameni de pe planeta, nu ma conversez oricum, cu oricine. Dar parca nici cum sunt oamenii despre care va voi povesti nu as vrea sa fiu.
Spre exemplu, intr-o zi, venind cu Robert de la cumparaturi, in drum spre casa, la un moment dat pe al meu iubit fiu il apuca isteriile - alea specifice oricarui copil mic, in care nici el nu stie ce vrea dar foarte probabil vrea sa se faca auzit, ii place sa isi puna la incercare plamanii si neaparat sa vada cum reactionezi. Si in timp ce incercam sa ma lamuresc cu el si sa il linistesc (fara sa il iau in brate sau alte linguseli de genul asta - nu de alta, dar nu sunt de principiul: urli aiurea si eu te premiez cu un pupic), o tanti care venea din directia opusa (si mergea probabil intr-ale ei) se baga in seama: "De ce plangi, puiule? De ce o superi pe mami? Las-o si pe ea in pace, sa respire. Crezi ca ea intelege ce vrei tu?". N-am zis nimic. Am ignorat. Mi-am vazut de relatia mea cu Robert, ca si cum doamna in cauza n-ar fi existat.
Cu alta ocazie, la locul de joaca, acolo unde Robert isi consuma energia in fiecare seara alergand intr-una, facand turul unui spatiu incercuit cu gard, ma trezesc la un moment dat cu un urlet in ureche: "Aoleuuuuu. Copilul ala se duce in strada. Repede, repede... Sa se duca cineva dupa el". Pe cuvant ca m-am speriat de cat de disperata era bunica respectiva. Si in prima faza nu m-am gandit ca s-ar putea referi tocmai la Robert. Asa ca in secunda doi am intors privirea mai mult de curiozitate, sa vad cine si de ce se agita. Cand am ghicit dupa privirea care trimitea ace si gloante spre mine - ceva de genu: "Ce stai asa ca o... nu vezi ca iti fuge copilul", n-am putut sa ma abtin si sa nu raspund: "Nu se duce in nicio strada. El asa alearga, in jurul gardului. Vedeti-va de treaba. Ma uit la el. Ca e al meu." As mai fi zis eu sa isi vada mai bine de plodul ei, ca stiam foarte bine ce poama de nepot avea, ca doar ne mai intalniseram la locul de joaca si inainte. Dar am tacut.
Aseara, am ajuns la o ora normala sa imi preiau copilul (ziua Robert sta cu tatal meu, iar seara ne intalnim la locul de joaca, de unde tata pleaca direct acasa iar eu raman cu Robert). Tata a plecat spre metrou intr-un moment in care Robert alerga de colo-colo si nu a fost pe faza. Cand a realizat el ca tata nu mai e, mi-a aratat gura de metrou si mi-a zis pe limba lui ceea ce eu am inteles ca era un fel de intrebare daca tataie a plecat. Asa ca i-am spus copilului ca "da, tataie a plecat la metrou". Si se trezeste o tantica (ma iertati, dar nu ii pot spune altfel, veti vedea imediat de ce) care era cu nepotul ei in acelasi loc de joaca: "Da. Daca nu ai fost cuminte... De-aia a plecat tataie". Sa imi cada fata. Esti nebuna, femeie? Va dati seama ca nici de data asta n-am putut sa tac (desi cred ca lumea ma stie ca nu prea sunt genul cu replicile, nu ma obosesc sa imi omor neuronii cu oricine): "Nu, mami. Tataie a plecat la metrou ca se duce acasa, ca de obicei, si se intoarce maine dimineata sa stea cu tine, sa va jucati impreuna". Iar tonul meu era foarte apasat si cred (si sper) ca se citea printre randuri "nu ii mai spune copilului meu tampenii". Replica tanticii a fost "Asa functioneaza la voi?". "Da, asa functioneaza". "Al meu nu vrea sa mearga deloc la tataie, vrea sa stea doar cu mine". N-am mai spus nimic, decat un "mi se falfaie" in gand si mi-am urmarit in continuare copilul de la distanta, cum isi continua el programul de alergat.
Tot aseara, cand ne intorceam spre casa, deja dupa o ora suplimentara de plimbat, Robert - bineinteles - incepuse sa isi cam piarda rabdarea (ca mai intraseram si in niste magazine sa ne zgaim la lucruri diverse, fara un scop anume), ceea ce inseamna de obicei ca trebuie sa il tin de vorba: sa ii povestesc ca nu mai avem mult, ca mergem acasa sa cantam si sa dansam, sa ne uitam la "sut si gol" la televizor (a se citi fotbal), sa ne jucam si noi cu masinuta si cu mingea etc. In timpul pledoariei mele, care de obicei nu e doar un monolog, pentru ca si Robert imi raspunde, ma intreaba (in limba lui, nu va faceti iluzii prea mari, inca se incapataneaza sa nu spuna prea multe cuvinte sau oricum scoate sunete care stiu ca sunt corespondente unor cuvinte de-ale noastre dar care nu suna tocmai la fel), o doamna trece pe langa noi si zice: "Da' ce va mai intelegeti voi doi. De parca stie ce spui..." si dupa ce ajunge in dreptul lui Robert se uita lung la el si adauga "Tu esti mare si intelegi tot?". Am ridicat din spranceana, spunandu-mi in gand "n-ai alta treaba decat sa te bagi in discutia noastra? si, da, Robert intelege tot, in ciuda tuturor prejudecatilor despre copii".
Cred ca intr-o zi, la o faza d-asta o sa rabufnesc. Ma si vad zicandu-i cuiva "Da' nu poti sa-ti vezi linistit de drum spre piata. Du-te in treaba ta. Ne cunosti de undeva?".
N-o sa fac asta, stiu, ca nu e tocmai stilul meu. Dar tare mi-ar placea. Recunosc ca genul asta de oameni si de sociabilitate este peste puterea mea de intelegere. Sper sa nu ma vad niciodata sa ma bag in seama aiurea cu oameni pe care nu ii cunosc si pe care nici nu pot sa spun ca i-am intalnit, ci doar s-a intamplat sa trec pe langa ei pe strada, sau sa ma iau de niste copii cu minunata replica "hai, vii cu mine?".
Asta e replica mea preferata. Mor cand vad tot felul de oameni, si tineri si batrani, si femei si barbati, ca trec pe langa Robert si ii intind mana cu "hai, nu vii cu mine?" sau variatiuni pe aceeasi tema. Noroc ca Robert nu le are cu prietenia fortata si se retrage imediat, ba la unii se mai uita si urat. Dar ma intreb daca un copil de care se iau indivizii astia le da mana si se duce cu ei, ce fac atunci? Chiar pleaca cu ei? Se asteapta sa alerge parintele dupa ei pe strazi? Le face placere o astfel de imagine?
Pe cuvant ca sunt total depasita... si nu pot decat sa ma intorc la titlul acestui text....
0 comments:
Post a Comment