felurite

lirism

2011-12-12T11:05:00.003+02:00

Ca nu mai am poezie nu mai e o noutate de mult. Dar unde s-au dus versul cu minte si rima jucata? Pe ce meleaguri danseaza ei acum? Si ma mai tin oare minte? Se-ntreaba oare ce-i cu mine-acum?

S-a dus si muzica si dansul. Dar nu de tot. Uneori, pe-ascuns, cand nu ii vede nimeni, se mai furiseaza la mine in vis. De multe ori ii vad, dar inchid repede ochii sa nu ma ghiceasca. Sa creada ca sunt niste anonimi.

S-a dus si jocul si tropaitu-n ploaie. Acum am cate o umbrela uitata in fiecare geanta. Nici nu mai ploua. Din in cand in cand calc intr-o balta mica sa vad stropi. Si bat apa din cada sa ude toata baia.

S-au dus toate de mana. Lasandu-ma in urma. Cu pierduta-mi privire. In ce va fi iar o amintire.

Cand va va fi iarasi dor, ma gasiti in pridvor. O sa am cernit si un fecior de mana. Dar v-asteptam zambind. Impreuna.

viata ca-n reclame

2011-11-09T15:10:00.002+02:00

Nu stiu sa existe vreun copil caruia sa ii placa reclamele. Aproape ca imi vine sa spun ca bebelusii descopera intai reclamele si abia apoi muzica sau povestile.

Imi amintesc ca Robert s-a inscris foarte bine in tipare. De micut, cand incepeau reclame la televizor devenea brusc, desi pana atunci nici nu parea sa il intereseze ca exista vreun televizor in camera. La vreun an (imi amintesc, pentru ca deja mergea), reclama lui preferata era aia cu pinguinii care dansau sa-si pacaleasca mama si sa fure din frigider Kinder Pingui. Cum auzea melodia, se oprea din orice activitate sa ii asculte si sa ii vada pe pinguini dansand. Iar daca era pe hol si incepea reclama, se intorcea din drum, in sufragerie, sa nu-i piarda pe pinguini. Am pus pe seama melodiei, pentru ca de desene animate stiam ca inca nu este atras (cel putin, nu era atunci).

Apoi a inceput sa ii placa reclama la biscuitii Tuc, cu personajele alea desenate care apareau la rand, la magazin, si care parca prindeau viata (si culoare) cu Tuc. Robert era cu zambetul larg, pe toata fata. Cred ca ii placeau personajele desenate.

Acum e fan ultima reclama la Vodafone, aia cu oferta MEGA. Sa il vedeti cat de atent e si cum incearca sa se miste pe muzica, pentru a prinde glas si viata dupa ce se termina reclama - canta si danseaza de mama focului. E tare dulce...

Intre timp, ne-am lamurit ca ii place muzica si dansul - de fapt, acesta e secretul pentru a-l convinge seara, sa urce scarile singurel (tinut de mana) fara a fi luat in brate. Ii spun ca mergem acasa sa cantam si sa dansam si e foarte fericit.

Doar ca intre timp am inceput si eu sa rezonez mai mult cu reclamele. Sa cred ca sunt in reclama aceea de la Cosmote, spre exemplu, aia cu tatal si baiatul ajuns la maturitate si cu fluturele si cele 21 de "ce-i asta?".

Acum doua zile, seara pe la 7, cand noi doi eram acasa si ne jucam cu masinutele, s-a auzit la un moment dat un zgomot de bormasina; probabil cineva avea de lucru prin casa. Atat i-a trebuit lui Robert. O ora dupa aceea, dupa ce nu se mai auzea absolut nimic, nici urma de huruit, Robert mi-a tot aratat spre tavan zicand "brrrmmm, brrrrmmm". Si tot o ora i-am spus si eu "Da, mama, munceste cineva sus", "Da, mama, a dat cineva o gaura cu bormasina", "Da, mama, a terminat cineva treaba" si alte variatiuni pe tema pana la "Da, mama, am inteles, dar acum nu mai lucreaza nimeni", "Da, mama era zgomot sus, dar acum e liniste" si tot asa. O ora intreaga.

Aseara, dupa ce l-am imbracat in pijama si in timp ce-si savura laptele, stand cuminte pe canapea, a descoperit ca el are desenata o maimuta pe pijama, iar camasa lui tati are nasturi. Inca o ora de "Da, mami, camasa are nasturi" si "Da, tu ai o maimutica pe pijama".
Iar toate aceste replici sunt la acel "î, î, î" pe care il spune si cand iti arata ceva, si cand cere, si cand intreaba, si cand iti inapoiaza un obiect.

Si eu care ma gandeam ca mai am pana la exasperanta intrebare "de ce".

Se pare ca "î, î, î" asta e un bun antrenor...

lectii de copil

2011-11-09T14:45:00.002+02:00

Sunt lucruri pe care le invat din mers. Lucruri pe care incerc sa le descopar, sa le inteleg, la care sa ma adaptez, atat cat pot, cat ma duce mintea si felul meu de-a fi.

Este evident ca nu sunt genul de parinte care credeam ca voi fi. Poate pentru ca atunci cand visam la acest moment, aveam alta imagine in minte despre mine, despre ce sunt, ce am si asa mai departe.

Odata cu trecerea anilor, lucrurile s-au schimbat, eu m-am schimbat, viata mea a luat mai multe intorsaturi neprevazute si am ramas doar cu doi neuroni care oricat de autodidacti sunt, tot nu reusesc sa tina pasul cu toate evenimentele si pe alocuri cedeaza.

Ceea ce stiu cu certitudine este ca si eu ma zbat sa rezist, sa invat, sa fiu un om si un parinte mai bun - si cand spun mai bun, nu ma refer la acel tipar de "bun" cum il vad ceilalti, ci mai bun din prisma copilului meu, a caracterului lui.

Un copil trece prin multe momente de teama de abandon. La fel cum incearca in diferite feluri sa se impuna, sa "isi faca" parintii sau pe adultii care stau cu el. E un mod de a-si dezvolta personalitatea, de a-si castiga indepedenta, de a se impune.

Mai presus de toate, copilul trebuie sa se simta in siguranta. Chiar si atunci cand il ia pe "nu" in brate, e un fel de test pentru adult: ma lasa sa fac ce vreau? inseamna ca nu ii pasa? deci sunt singur? Intr-o forma sau alta, totul se reduce la siguranta. La dorinta copilului de a avea la cine se duce atunci cand are nevoie de o mana care sa il ridice de jos (si nu neaparat atunci cand cade, ci cand are o stare mai proasta - pentru ca si copiii au zile proaste, nu doar noi adultii). La certitudinea ca e cineva care il poate indruma cand nu stie incotro sa o apuce. La siguranta ca exista cineva care stie mai bine, care ii poate spune ce e rau si ce e bine, ca e cineva care il poate invata - sa creasca mare.

Iar atunci cand copilul este inconjurat de adulti care trag fiecare in alta directie, care nu sunt pe aceeasi lungime de unda in ceea ce il priveste, atunci cand adultii ii transmit mesaje diferite, copilul devine confuz. Si nesigur.

Si atunci incepe nebunia. Incepe criza. Care fie se manifesta prin izolare, prin inchidere in sine, fie - si asta e cazul fericit - se manifesta si in exterior, incepe sa urle, sa tranteasca, sa orice, numai sa atraga atentia.

E greu cand copilul nu vorbeste si nu poate sa explice starea prin care trece. Devine frustrant pentru parinte atat comportamentul copilului cat mai ales ca nu ii poate gasi o cauza si, deci, nicio rezolvare.

Si daca parintele se limiteaza la aceasta stare de frustrare si se concentreaza pe sine, sau incepe sa tremure tot pe interior si sa ii planga copilului de mila, cu atat mai mult copilul va simti starea de nesiguranta a adultului, ceea ce ii va accentua propria stare de nesiguranta si va creste intensitatea manifestarilor sale. E un cerc vicios...

Un exemplu mai bun ar fi poate, sa zicem, atunci cand copilul e racit, il doare burtica sau are febra. Cu ce il poate ajuta un parinte speriat, panicat, care e pe punctul de a plange sau se vaita de parca ar fi el cel bolnav sau mai rau...

Nu spun ca detin adevarul absolut. Dar observatia si instinctul imi spun ca sunt destul de aproape de adevar. Un copil nu difera atat de mult de un adult. Asa cum nici noua nu ne place ca, atunci cand trecem printr-o perioada grea, sa avem alaturi de noi oameni si mai daramati, care se pricep doar sa ne sublinieze cat de rahat e viata noastra si ce naspa e de noi, la fel nici pe copil nu il ajuta cu nimic sa aiba alaturi un adult care tremura mai rau decat el si ii plange de mila.
Personal cred ca un copil trebuie sa fie ajutat. Sa i se arate o cale. In mod ferm. Aproape impus. Atunci copilul se va agata de adultul care se simte sigur, puternic, si va sta asa atarnat de el pana cand se va simti din nou sigur, puternic, independent.

Cum facem sa ii insuflam copilului taria de a-si gasi siguranta si puterea in sine, asta e alta poveste, pentru alte varste si vremuri.

PS: poze e un fel de "asa nu"

Doamne, mare ti-e gradina ta...

2011-11-04T11:41:00.003+02:00

Era singura varianta in care puteam incepe acest text. Pentru ca este gandul care imi revine identic in minte ori de cate ori ma confrunt cu astfel de situatii. La ce ma refer?

Sa vad daca ma pot face inteleasa.

De cand cu Robert, am aflat (si ma conving tot mai mult pe zi ce trece) ca exista multa lume care se cam plictiseste sau, in orice caz, are un stil putin cam ciudat de a intelege sociabilitatea.

Recunosc ca nu sunt unul dintre cei mai simpatici oameni de pe planeta, nu ma conversez oricum, cu oricine. Dar parca nici cum sunt oamenii despre care va voi povesti nu as vrea sa fiu.

Spre exemplu, intr-o zi, venind cu Robert de la cumparaturi, in drum spre casa, la un moment dat pe al meu iubit fiu il apuca isteriile - alea specifice oricarui copil mic, in care nici el nu stie ce vrea dar foarte probabil vrea sa se faca auzit, ii place sa isi puna la incercare plamanii si neaparat sa vada cum reactionezi. Si in timp ce incercam sa ma lamuresc cu el si sa il linistesc (fara sa il iau in brate sau alte linguseli de genul asta - nu de alta, dar nu sunt de principiul: urli aiurea si eu te premiez cu un pupic), o tanti care venea din directia opusa (si mergea probabil intr-ale ei) se baga in seama: "De ce plangi, puiule? De ce o superi pe mami? Las-o si pe ea in pace, sa respire. Crezi ca ea intelege ce vrei tu?". N-am zis nimic. Am ignorat. Mi-am vazut de relatia mea cu Robert, ca si cum doamna in cauza n-ar fi existat.

Cu alta ocazie, la locul de joaca, acolo unde Robert isi consuma energia in fiecare seara alergand intr-una, facand turul unui spatiu incercuit cu gard, ma trezesc la un moment dat cu un urlet in ureche: "Aoleuuuuu. Copilul ala se duce in strada. Repede, repede... Sa se duca cineva dupa el". Pe cuvant ca m-am speriat de cat de disperata era bunica respectiva. Si in prima faza nu m-am gandit ca s-ar putea referi tocmai la Robert. Asa ca in secunda doi am intors privirea mai mult de curiozitate, sa vad cine si de ce se agita. Cand am ghicit dupa privirea care trimitea ace si gloante spre mine - ceva de genu: "Ce stai asa ca o... nu vezi ca iti fuge copilul", n-am putut sa ma abtin si sa nu raspund: "Nu se duce in nicio strada. El asa alearga, in jurul gardului. Vedeti-va de treaba. Ma uit la el. Ca e al meu." As mai fi zis eu sa isi vada mai bine de plodul ei, ca stiam foarte bine ce poama de nepot avea, ca doar ne mai intalniseram la locul de joaca si inainte. Dar am tacut.

Aseara, am ajuns la o ora normala sa imi preiau copilul (ziua Robert sta cu tatal meu, iar seara ne intalnim la locul de joaca, de unde tata pleaca direct acasa iar eu raman cu Robert). Tata a plecat spre metrou intr-un moment in care Robert alerga de colo-colo si nu a fost pe faza. Cand a realizat el ca tata nu mai e, mi-a aratat gura de metrou si mi-a zis pe limba lui ceea ce eu am inteles ca era un fel de intrebare daca tataie a plecat. Asa ca i-am spus copilului ca "da, tataie a plecat la metrou". Si se trezeste o tantica (ma iertati, dar nu ii pot spune altfel, veti vedea imediat de ce) care era cu nepotul ei in acelasi loc de joaca: "Da. Daca nu ai fost cuminte... De-aia a plecat tataie". Sa imi cada fata. Esti nebuna, femeie? Va dati seama ca nici de data asta n-am putut sa tac (desi cred ca lumea ma stie ca nu prea sunt genul cu replicile, nu ma obosesc sa imi omor neuronii cu oricine): "Nu, mami. Tataie a plecat la metrou ca se duce acasa, ca de obicei, si se intoarce maine dimineata sa stea cu tine, sa va jucati impreuna". Iar tonul meu era foarte apasat si cred (si sper) ca se citea printre randuri "nu ii mai spune copilului meu tampenii". Replica tanticii a fost "Asa functioneaza la voi?". "Da, asa functioneaza". "Al meu nu vrea sa mearga deloc la tataie, vrea sa stea doar cu mine". N-am mai spus nimic, decat un "mi se falfaie" in gand si mi-am urmarit in continuare copilul de la distanta, cum isi continua el programul de alergat.

Tot aseara, cand ne intorceam spre casa, deja dupa o ora suplimentara de plimbat, Robert - bineinteles - incepuse sa isi cam piarda rabdarea (ca mai intraseram si in niste magazine sa ne zgaim la lucruri diverse, fara un scop anume), ceea ce inseamna de obicei ca trebuie sa il tin de vorba: sa ii povestesc ca nu mai avem mult, ca mergem acasa sa cantam si sa dansam, sa ne uitam la "sut si gol" la televizor (a se citi fotbal), sa ne jucam si noi cu masinuta si cu mingea etc. In timpul pledoariei mele, care de obicei nu e doar un monolog, pentru ca si Robert imi raspunde, ma intreaba (in limba lui, nu va faceti iluzii prea mari, inca se incapataneaza sa nu spuna prea multe cuvinte sau oricum scoate sunete care stiu ca sunt corespondente unor cuvinte de-ale noastre dar care nu suna tocmai la fel), o doamna trece pe langa noi si zice: "Da' ce va mai intelegeti voi doi. De parca stie ce spui..." si dupa ce ajunge in dreptul lui Robert se uita lung la el si adauga "Tu esti mare si intelegi tot?". Am ridicat din spranceana, spunandu-mi in gand "n-ai alta treaba decat sa te bagi in discutia noastra? si, da, Robert intelege tot, in ciuda tuturor prejudecatilor despre copii".

Cred ca intr-o zi, la o faza d-asta o sa rabufnesc. Ma si vad zicandu-i cuiva "Da' nu poti sa-ti vezi linistit de drum spre piata. Du-te in treaba ta. Ne cunosti de undeva?".

N-o sa fac asta, stiu, ca nu e tocmai stilul meu. Dar tare mi-ar placea. Recunosc ca genul asta de oameni si de sociabilitate este peste puterea mea de intelegere. Sper sa nu ma vad niciodata sa ma bag in seama aiurea cu oameni pe care nu ii cunosc si pe care nici nu pot sa spun ca i-am intalnit, ci doar s-a intamplat sa trec pe langa ei pe strada, sau sa ma iau de niste copii cu minunata replica "hai, vii cu mine?".

Asta e replica mea preferata. Mor cand vad tot felul de oameni, si tineri si batrani, si femei si barbati, ca trec pe langa Robert si ii intind mana cu "hai, nu vii cu mine?" sau variatiuni pe aceeasi tema. Noroc ca Robert nu le are cu prietenia fortata si se retrage imediat, ba la unii se mai uita si urat. Dar ma intreb daca un copil de care se iau indivizii astia le da mana si se duce cu ei, ce fac atunci? Chiar pleaca cu ei? Se asteapta sa alerge parintele dupa ei pe strazi? Le face placere o astfel de imagine?

Pe cuvant ca sunt total depasita... si nu pot decat sa ma intorc la titlul acestui text....

in casa noua

2011-11-04T10:19:00.003+02:00

Linistiti-va! Stam in acelasi apartament de cartier. Inca mai visam la o casa la curte, dar care sa nu fie la nspe mii de kilometri distanta de oras - din pacate eu sunt inca un om al aglomeratiei urbane.

Doar ca exact in apartamentul asta de cartier mi-am reamintit cat de mult imi place mie treaba cu amenajarea si schitarea de mobila. Ca de fapt aici e treaba: daca as putea (financiar vorbi in special, dar si logistic), cred ca as gasi o alta varianta de mobilare a sufrageriei, spre exemplu, la fiecare luna. Alte culori, alte corpuri, alte amplasari.

Cum partea asta o sa ramana de-a pururi un vis frumos, m-am gandit sa nu renunt totusi la placerea de a vorbi despre mobila, amenajari, decoratiuni, culori, lemn si multe altele care pot intra intre patru pereti (chiar si de apartament "cutie de chibrituri" la bloc) si am purces la un nou blog. Care cum se putea numi altfel decat "intre pereti"?! Nu de alta, dar nu cred ca ma voi limita eu la a povesti despre mobilier si accesorii, ci la multe altele care pot avea loc (si cu sensul de a se intampla) intre niste pereti, fie ei la bloc, la munca sau la metrou :)

Va invit asadar si intre pereti! Momentan e o incercare. Vom vedea ce-o iesi...

permis de carucior

2011-11-04T05:19:00.003+02:00

Am scris bine, n-am gresit. Chiar asta am vrut sa spun: permis e carucior. Pentru ca partea asta cu condusul unui carucior prin multime pe trotuarele bombardate de la noi e treaba serioasa, la fel de serioasa ca si condusul unui autovehicul.

Si daca tot ai nevoie de permis auto ca sa fii sofer, de ce nu ne-am putea gandi la un fel de permis de carucior pentru a impinge in plina siguranta caruciorul care poarta copilul mai mult sau mai putin agitat.

Bine, nu ma refer la un document in sine, examen teoretic si practic si alte cele. Vreau doar sa spun ca am constatat - prin observatie directa si pe proprie piele - ca iti trebuie ceva indemanare sa conduci un carucior.

In primul rand, iti trebuie forta. Pai copilul are niste kilograme (in continua crestere), plus ca poti sa suplimentezi greutatea cu niste bagaje (necesare copilului - mancare, scutece, servetele etc) si eventual niste cumparaturi (ca inca nu te-ai hotarat sa lasi copilul sa urle singur in casa si tu sa te duci sa faci piata). Stiu, stiu, veti spune ca nu cari tu toate aceste kilograme in spate, ca le impingi. Da, dar ce te faci cand traversezi strada, cand ajungi la borduri?

Si aici ajungem la un alt capitol: conditiile de trafic. Trecand peste pietonii mereu grabiti (cei fara carucior la purtator), care te imping putin sa isi faca loc, sa fie ei inaintea ta, pentru ca in mod evident ii incurci, le ocupi trotuarul sau ce a mai ramas din el dupa ce si-au gasit aici loc de parcare niste zeci de masini. Sa nu credeti ca daca esti conducator de carucior nu ai motive sa te plangi de calitatea drumului, asemeni conducatorului auto.

La cum arata bordurile noastre, ai de multe ori impresia ca te-ai nimerit tu singurul nebun cu carucior in orasul in care n-au existat niciodata copii sau carucioarele lor aferente. Pai, ori au cel putin 20 centimetri inaltime (ceea ce inseamna un fel de ani lumina distanta pentru un om cu "greutate", pe care trebuie sa o ridice cumva sa depaseasca pragul respectiv), ori sunt inclinate la un metru distanta mai in stanga fata de locul unde este trecerea de pietoni. Sau, ca mai exista si alte posibilitati, fix in locul in care bordura este inclinata s-a protapit o masina si foarte probabil ca nu o sa se clinteasca de-acolo nici la al nspelea drum de-al tau prin zona respectiva.

Apoi sunt serviciile, daca pot sa numesc asa locurile care ti-ar fi tie utile. Cum ar fi magazinele de profil, alea cu obiecte pentru copii. Magazine care ce credeti? Au cel putin trei scari la intrare. Asta asa, ca sa ajungi in fata lor si sa te uiti ca ... nu mai zic ce la poarta noua, cand la carucior, cand la scari, cand la vitrina unde vazusei ceva interesant, si sa te intrebi cum faci sa zbori, daca sa te incumeti sa lasi copilul afara si tu sa intri in magazin - dar stii foarte bine ca va urma o serie de plans si urlet al copilului, moment de care chiar nu ai chef la momentul ala -, sau... In final, faci stanga-mprejur si iti vezi de drum.

A, si mai e partea aia cand tu impingi linistit la carucior, te conversezi cu copilul tau sa te gandesti aiurea in nspe zari si te trezesti la un moment dat ca cineva, total necunoscut (si pe care probabil nici nu-l vei mai vedea vreodata in viata), intra in discutie cu copilul tau sau, mai mult, intervine in dialogul tau cu micutul. Asta imi seamana putin cu faza aia cand esti la volan si se gaseste unul din dreapta ta sa iti spuna el ca te-ai bagat prea din scurt la o schimbare de benzi sau, dimpotriva, te misti prea incet. Cum se cheama? Agasare in trafic? Diferenta e ca, in loc sa injuri (in gand, printre dinti sau pe fata), schitezi un zambet si te intrebi ce-a fost asta.

la ce sa te astepti dupa ce devii mama. o varianta

2011-11-03T16:34:00.007+02:00

Nu, nu ma refer la senzatiile alea incredibile cand il tii in brate, nici la cum te topeste cand il vezi ca se bucura din nimicuri, nici la rabdarea pe care nici nu credeai ca o poti avea atunci cand ii dai sa manance, nici la puterea neinchipuita dupa nspe mii de nopti nedormite cand ii auzi cel mai mic scancet si aproape ca zbori pana la patutul lui... Nu vreau sa ma refer la nimic din ceea ce poate numai o mama stie cu adevarat ca poate trai, desi n-ar fi zis niciodata.

Vreau sa ma refer la ce se intampla omului, femeii, partenerului, prietenului care erai inainte de a deveni mama. Mai precis la cum te vad cei din jur (in speta cei ce nu au copii), cum te percep, cum te judeca - mai mult sau mai putin involuntar.

La inceput totul e frumos. Bebelusul ala care nu stie decat sa doarma, sa manance si sa produca in alta forma ceea ce a mancat e numai bun de pasat de la unul la altul, de adormit in orice loc si orice pozitie (de fapt, el doarme mai tot timpul), ceea ce inseamna ca tu si prietenii tai traiti iluzia ca nu s-a schimbat nimic, doar aveti o jucarie in plus.

Apoi incepe sa devina mai sensibil. Intai la zgomote, apoi la lumina, apoi la oamenii care se baga in sufletul lui neinvitati, apoi la locul in care mananca sau doarme si tot asa... Altfel spus, incepe sa fie pretentios. De fapt, pentru tine, devine om, cu personalitate, ca oricare dintre noi. Pentru ceilalti devine un fel de piedica, ceva ce vrea sa dea totul peste cap.

Si incepe judecarea. De dupa copil, ca sa parafrazez.

Esti judecata ca nu mai mergi la film. Ca nu mai iesi din casa dupa 8 seara. Ca iti faci programul dupa somnul si mesele copilului. Ca vorbesti despre copil (aparent non-stop). Ca cica nu te mai ingrijesti decat de copil. Ca nu esti sufletul petrecerii. Ca spui ca esti obosita. Ca... Ca... Ca... Si judecata continua.

In realitate tu vrei sa ii respecti programul copilului nu doar pentru ca ii este lui bine (nu mai e marait, nu plange aiurea, nu trebuie sa il tii mereu in brate etc), ci pentru ca iti convine si tie asa - poti si tu sa te odihnesti odata cu el, poti sa iti faci si tu un program pentru tine (cand el doarme, tu poti sa te rasfeti, sa faci mancare, sa faci ceva ce oricum trebuie sa faci si nu ai cand altcandva...).

Apoi normal ca vorbesti despre copil. Oricum nu te intreaba nimeni despre altceva si nici nu se gandeste sa deschida alte subiecte de conversatie cu tine, pentru ca - normal - tu nu mai existi altfel decat prin copil.

Si evident ca esti obisita. Cum ai putea fi altfel cand ai mai bine de un an de cand n-ai mai dormit o ora cap-coada, de cand nu te-ai mai trezit la ce ora ai vrut tu (ci la ora la care el, bebelusul, ti-a dat trezirea), de cand n-ai mai lenevit si tu intr-o dimineata in weekend. Si daca zici ca esti obosita, nu inseamna neaparat ca te vaiti, ci spui un fapt de drept, o realitate, nimic mai mult.

Asta nu inseamna ca ai incetat sa traiesti, ca nu te bucuri si de alte lucruri in viata, ca nu stii ce se intampla in jur, ca nu vrei sa fii alaturi de alti oameni, sa petreci, sa te simti bine. Doar ca programul tau nu mai e la fel de disponibil ca inainte. E frumos atunci cand tu tragi de ceilalti sa mearga la un gratar sau la munte. E perfect cand tu faci compromisul de a-ti forta copilul sa stea treaz pana mai tarziu, ca sa faci surprize altora. E absolut minunat cand tu iti iei toata casa cu tine si iti pui copilul la culcare intr-un loc strain lui (pe care - incredibil - se pare ca il si percepe ca atare) si te lupti din rasputeri sa ramai treaza pana dimineata pentru ca acum nu mai poti pleca acasa sa dormi si tu ca omul macar doua ore (ar insemna sa iti scoli copilul in creierii noptii sa il transporti in alta casa, alt pat). Aparent nu e nimic fantastic in toate astea. Doar ca toate au urmarile lor. Si ele se aduna doar asupra ta. Copil agitat, si mai multe ore nedormite acumulate, oboseala cronica.

Apoi vine momentul cand spui stop. Stop joc. Gata cu compromisurile. Te gandesti la tine (culmea ironiei, cand judecatile continua sa mearga in directia ca te gandesti doar la copil). Vrei si tu sa te odihnesti. Vrei si tu sa fii si tu pe primul loc. Asa ca nu te mai stresezi sa gasesti solutii sa impaci pe toata lumea si spui frumos: daca vin, trebuie sa plec cel tarziu la 8 - 8.30 si nu stiu daca mai are rost sa ne deplasam pentru un sfert de ora; daca vreti sa ne vedem se poate si la ora 5 dupa-amiaza, nu musai dupa 10 seara; daca va e dor de noi intr-adevar si nu puteti functiona decat in noapte tarziu, avem si noi o casa unde va putem primi si unde si copilul nostru doarme bine si de unde puteti pleca atunci cand aveti chef (sau unde puteti ramane peste noapte), astfel incat ca toata lumea sa apuce sa se odihneasca macar putin, cat de cat. Pentru ca realitatea e ca, oricat ai trage de tine, pe la 3 noaptea deja intri automat in stand-by si nu se mai poate intelege nimeni cu tine. Sa nu te surprinda insa daca, spunand toate acestea, vei primi raspunsul: a, daca esti obosita, nu te mai deranjam. Chiar daca tu ai facut invitatia sa va vedeti, sa mai stati la un pahar, chiar si dupa miezul noptii. (primul replica venita in gand: atunci sa astepti sa te mai caut cand oi fi eu odihnita; noroc ca esti suficient de obosita ca sa mai cazi prada impulsurilor).

Stii ca multe vorbele spuse, din reactiile pe care le vezi, sunt total involuntare; ba chiar unele sunt bine intentionate. Dar la un om obosit, care poate s-a si luptat sau a fost in pragul unei depresii (foarte des intalnite la mamele din ziua de azi, mai ales cele de peste 30 de ani, cu anumite tabieturi si un anume stil de viata la care oricum s-a lucrat ani de zile pana a fi definitivat), multe cuvinte lovesc tare.

Ce urmeaza dupa? O distantare... si apoi... vom mai vedea.

O buna si veche prietena mi-a spus, cand copiii nostri erau mici - mititei: "Stii, eu m-am lamurit (n.m. : ea are fetita cu doua luni mai mare decat baiatul meu). Prietenii pe care i-am avut pana acum nu imi mai pot fi prieteni. Pentru ca nu ma inteleg. Si nici nu au cum. Asa ca am reluat legatura cu toate fostele colege despre care stiam ca au copii mai mici sau mai mari. Macar nu mai stramba din nas daca spun ca nu ne putem vedea decat intre anumite ore, sau daca nu pot vorbi la telefon ca doarme asta mica. Chiar n-am chef de comentarii de genu': iar tre sa ii dai sa manance, da' nu poti sa ii dai ceva de facut sa nu mai tipe sau las-o si tu cu o vecina ceva, sa mai iesi si tu din casa. (n.m: referindu-se probabil la iesitul cu alte persoane, cand vor acele persoane, pentru ca tu oricum iesi in fiecare zi afara, chiar de doua ori pe zi, sa scoti copilul la joaca si la aer). Le-am zis: vreti sa incercati sa ma intelegeti, sa fiti alaturi de mine si deci sa va pliati si dupa programul meu, bine; nu vreti, la revedere si mult noroc".

Trist, dar destul de adevarat.

PS: personal stiu ca peste mai putin de un an, cel mic va sta cu ochii in tavan si va face orice numai sa nu doarma, daca nu dormim si noi; dar mai stiu totodata ca de pe la 3 ani jumatate - 4 ani va fi oarecum ca un om mare: adica va petrece pana noaptea, va adormi apoi pe un scaun sau jos pe covor vreo ora-doua si se va trezi din nou sa continue petrecerea :)

supermarketul si criza

2011-11-03T13:11:00.003+02:00

De fiecare data cand ajung la Cora ma intreb unde e criza, ce s-a intamplat cu ea, pe unde s-a ascuns si cine a fost ala de a avut suficient tupeu sa o calce in picioare. De ce? Pentru ca de fiecare data, dar chiar de fiecare data, la Cora e coada. Nu conteaza ca e in cursul saptamanii sau in weekend, ca e seara sau dimineata, la Cora e coada. Dimineata am vazut chiar oameni asteptand infrigurati pe la usi sa inceapa programul.

Inca nu m-am lamurit daca toti bucurestenii se duc la Cora si fac cu randul, se vorbesc intre ei, fac programari si planificari, ca sa fie trafic in fiecare zi.

Cred, totusi, ca e mai degraba o chestie psihologica si, totodata, de instinct de supravietuire.
Ma gandesc ca oamenii prefera sa vina de mai multe ori in aceeasi saptamana, sa nu cumpere totul o data, ci in etape, sa plateasca fragmentat, traind cu iluzia ca - prin urmare - nu platesc mult, deci nu cheltuie mult, deci ce bine o duc.

Sau poate ca sunt intr-o permanenta alergare dupa oferte si - cum stiu ca la supermarket astea sunt periodice, uneori zilnice (si ma refer aici si la promotiile sau ofertele cu premii de la diferite companii/branduri de produse) - decid atunci sa dea o raita si pe la Cora, in drum spre casa. Ca, ulterior, se trezesc ca au si aruncat ceva in cos (nu cred ca mai sunt siguri daca aveau sau nu nevoie de produsele acelea), asta este o cu totul alta poveste... dar una care ar putea explica si cozile permanente.

Apoi m-am mai gandit ca, pur si simplu, neavand alte surse si resurse de distractie, mai ales acum ca se face frig si se si intuneca din ce in ce mai devreme, oamenii se plimba, isi clatesc ochii (si buzunarele) la Cora.

Nu am ajuns inca la o concluzie in privinta motivatiei, cert este ca drumurile la supermarket te fac sa iti pui niste semne de intrebare despre stilul de viata al oamenilor.

Eu, recunosc, ca ma duc mai des pe la supermarketuri, decat o faceam acum un an sau doi, pentru ca ne-am abonat la fructe si legume (in special Robert, care isi primeste zilnic portiile de sucuri 100% fresh, pline de vitamine), care se consuma incredibil de repede (e drept ca nici nu cumpar cu sacu', pentru ca nu ar rezista prea mult). Oare toti sunt ca mine? Ar fi bine, cred...

PS: nu, nu e reclama la Cora (nici nu stiu daca au sau nu nevoie), se intampla doar sa fie supermarketul la care ma duc cel mai des, pentru ca e la o aruncatura de bat de casa...

pentru prietenii mei

2011-10-21T16:06:00.005+02:00

Pleaca si Marius. Au plecat aproape toti. Si am un sentiment puternic de singuratate.

Cand au plecat Alex si Manu nici n-am stiut, am aflat mult dupa si le-am transmis toate gandurile mele bune de la distanta. Pe Lia n-am apucat sa o vad nici cand a plecat, nici in scurta perioada de revenire aici.

Iar cand a plecat Larisa... de fapt, de fiecare data cand pleaca, plang de parca ma rup in doua si n-o sa ma mai pot unifica niciodata. De fiecare data cand vad ca se urca in masina si apoi o ia la drum simt ca raman fara aer si nu cred ca mai pot respira vreodata.

E ceva inexplicabil. Nici nu mai stiu cum s-a legat exact prietenia asta, dar stiu ca prima noastra vacanta ne-a unit definitiv. Si e omul pe care as vrea sa il aud de fiecare data cand simt nevoia cuiva langa mine, cuiva care sa nu ma judece, care sa nu isi puna intrebari, care doar sa ma asculte. Ca in vremurile in care o sunam si dimineata, si seara, si in timpul zilei de nspe ori, pentru orice gand si orice prostie faceam sau mi se intampla. Din pacate, nu mai pot la fel. Dar in mintea mea imi imaginez ca ii povestesc nenumarate si o vad zambindu-mi. Si e suficient.

Acum pleaca si Marius. Marius care mi-a spus intotdeauna verde-n fata ce gandea. Marius care a vazut in orice nor si un soare pentru mine. Omul care putea sa imi fie tata, dar care mi-a fost un prieten sincer si neinteresat. Un prieten adevarat.

Din vechea garda au ramas Anke si Cristina. Pe care doar le mai "aud" pe mess, ca asa e viata, se umple cu altele si nu mai lasa la fel de mult timp pentru cele de odinioara, care te faceau sa te simti viu.

Sunt vie si acum. Si in realitate nu am motive sa ma plang. Dar asta nu inseamna ca nu pot sa simt...

Ma bucur enorm pentru toti prietenii mei si ma rog sa le fie bine, e tot ce imi doresc. Si plang iar, de emotie, si de fericire, cand aud ca sunt fericiti.

Vreau doar sa ii revad intr-o zi, peste cati ani o fi, si sa ii strang iar in brate. Atat. Ca iar plang...

ce mai faci

2011-07-28T08:48:00.003+02:00

Ce mai faci? O intrebare simpla si banala. Banala, pentru ca noi am banalizat-o.
Intrebam fara sa asteptam de fapt vreun raspuns. E mai mult ca un salut.
Si daca ni se raspunde cu un si mai simplu si gol "bine", suntem mai mult decat multumiti. Nici nu voiam mai mult. A, pardon, nu voiam nimic. Ne faceam ca ne intereseaza interlocutorul.

Unde a disparut acel "Ce mai faci?" care astepta si era urmat de un raspuns lung, din suflet.
Unde e acel "Ce mai faci?" care deschidea conversatii interminabile de ore si ore, nu atat despre ce a facut fiecare, cat mai ales despre ce a simtit, ce ganduri, ce lupte interioare, ce sentimente, ce intrebari si raspunsuri i-au macinat sufletul si mintea.
Unde e acel "Ce mai faci?" sincer care cauta esenta omului, a zbaterilor si sperantelor sale.

Acum spune "Ce-ai facut azi?" sau "Ce-ati mai facut in ultima vreme?". De parca ar trebui sa furnizam un raport de activitate.
Ei bine, la astfel de intrebari, sa nu va fie cu mirare ca voi raspunde "Bine" sau "Nimic deosebit".
Nici nu voiati alt raspuns, nu-i asa? Sau macar l-ati auzit, ca de ascultat ma indoiesc. Era doar banalul salut "Buna. Ce mai faci?".

rezumat(ul rezumatului)

2011-07-21T13:44:00.006+02:00

Wow! Nu-mi vine sa cred cat timp a trecut. Cat timp de cand n-am mai dat pe aici. De cand n-am mai povestit nimic din ce simt, ce fac, ce gandesc. De parca as fi prinsa intr-o bula de timp si spatiu, care pluteste undeva intr-un vid incetosat, pe care il simt si totusi nu il dibuiesc suficient cat sa imi fac drum prin el. Sau macar asta e starea de azi.

Si tocmai acum m-am gasit sa vin pe-aici, sa imi amintesc ce s-a intamplat in toata vremea asta.

Pe scurt: am fost in Polonia, la Cracovia si Auschwitz; am fost in Cipru - cam peste tot, parte greceasca si parte turceasca, chiar daca am dormit in Nicosia; Robert a implinit un an si l-am tuns la chelie; am fost la concert la Roxette si la Bon Jovi; am facut un eveniment cu Nadia Comaneci; am zburat cu un avion mic, de epoca, replica a modelului Pitts, avion folosit intre cele doua razboaie mondiale, avion de doua persoane - pilotul si... eu.

As zice ca am avut ceva activitate.

N-aveti idee cate randuri imi umblau prin minte in toate aceste momente, randuri pe care le si vedeam asezate aici. N-au mai ajuns insa. De ce?, ma intrebati. Eiiii... uite ca asa a fost sa fie. Gandurile au ramas ganduri. La fel ca si sentimentele si trairile extraordinare de care am avut parte in toate aceste calatorii - le numesc pe toate calatorii, pentru ca asa le-am simtit, fiecare ca o calatorie unica in viata.

Oricum, nu stiu daca m-as fi priceput sa transcriu in cuvinte mixul de sentimente si intrebari din timpul vizitei de la Auschwitz si Birkenau, fericirea maxima pe care am simtit-o pe parcursul celor trei ore de vis de la concertul Bon Jovi sau linistea imensa din zborul cu avionasul.

Poate as putea sa fiu credibila intr-o discutie fata-in-fata. Asa insa... Permiteti-mi doar sa ma simt norocoasa si fericita ca am avut parte sa traiesc toata aceste clipe. Sa ma bucur de familia minunata pe care o am. Sa fiu multumita ca inca mai am prieteni adevarati. Si sa sper ca va fi bine in continuare, poate chiar si mai bine.

Cat despre imagini, faceti o scurta oprire pe pagina de facebook si sper (si cred ca o) sa vorbeasca fotografiile mai bine decat mine.

1

2011-06-02T08:56:00.005+02:00

79 cm. 10 kg. zulufi blonzi (inca o saptamana). tot ochi albastri (poate raman asa).

merge singur. se ridica de jos si o porneste la plimbare (in casa sau afara). se ridica pe varfuri sa vada ce e pe masa si daca ii place, intinde mana si apuca.

spune mama, tata, papa, apa si inca niste combinatii de sunete pe care nu le recunoastem inca. ne face cu mana semn de "pa" cand plecam si uneori intinde obrazul sa fie pupat (depinde de chef, ca nu se da in vant dupa tinutul in brate sau dragalitul exagerat).

sta cuminte pe olita (cand e pus) si isi face treaba fara comentarii. a inceput sa dea si cateva semnale premergatoare, dar inca nu ne prindem mereu la timp - inca invatam.

vrea sa manance singur si face progrese in acest sens, dar nu-l lasam chiar sa isi puna jumatate de mancare pe el. cere (suplimentar) tot ceea ce vede ca mancam noi. adora pufuletii si ii recunoaste in pungile de pe rafturi.

bea singur cu canuta. apa sau suc de portocale. bineinteles, ca daca are suc, alege acea canuta si o refuza pe cea cu apa.

ii plac jucariile care scot sunete si luminite. iti arata ochiul la orice maimutoi. nasul, doar cand are chef.

ii place sa iasa afara la plimbare, la joaca, in parc la copii. cere sa se dea in tobogan (deja se da singur), cumpana, leagan, sa se joace in nisip. a inceput sa ia si de la alti copii jucarii (nu numai altii de la el), inca nu face scandal ca le da inapoi (de fapt, le arunca atunci cand se plictiseste).

stie ce inseamna "nu" si "nu ai voie". si chiar daca nu ii convine, asculta.

acum invata (sau asa vrem) sa arate ca are 1 an.

la multi ani!

muzica live

2011-05-05T13:03:00.002+02:00

Se poarta playback. Pacat.

Dar exista o dimineata la metrou, in drum spre birou. Urci in fuga (de fapt, tocmai ce ti-ai exersat saritura cu elan). Nici nu apuci sa respiri usurat ca ai prins si metroul asta (deci ai sanse sa ajungi la timp la munca, sau macar sa nu intarzii prea mult), ca incepe concertul. A se citi: incepe unu' sa zdrangane la chitara. Omu' saracu' nu e total afon, dar clar e un folkist nostalgic ca n-a fost luat niciodata cu adevarat in serios de colegii de tabara la focul din ultima noapte. Asa ca se razbuna.
Aplauzele intarzie sa apara. Doar vocile partenerilor de trafic se ridica, doar-doar or acoperi sunetele de corzi lovite cu nervi.
Respiri adanc si depui un ultim efort sa iti asculti propriile ganduri.

In sfarsit vine si statia mult asteptata si cobori. Ai terminat-o cu muzica live pe ziua de azi.
Aiurea! Pe peron dai de un tanar in plin avant creativ. E un fel de hip-hop, cu gesturi ample, cu gluga pe cap si ochelari negri pe nas. Nu intelegi prea bine ce recita tanarul artist, desi pe alocuri volumul sau acopera zumzetul dinainte de sosirea trenului. N-are nicio treaba cu lumea din jur. Isi vede in continuare de recital, fara sa se opreasca o secunda in loc. Traverseaza peronul, apoi urca scarile pentru a ajunge la celalalt peron, spre a-l strabate in acelasi ritm sacadat. O fi fost inspirat de "Romanii au talent". Sau s-o pregati pentru urmatoarea editie...

Ajungi la birou. Si, parca marcat de experienta matinala, iti pui castile si cauti secvente din concertul lui Brenciu. Da, asta da live.
Si, lasa ca vine si 30 mai. Roxette live. Sa vedem...

PS: si 10 iulie :)

viata dupa ora 10

2011-05-05T10:51:00.002+02:00

10 seara.

Se lasa liniste. In sfarsit! Nu te poti abtine. E asa de bine... Pacat ce doi neuroni au tras obloanele de ceva vreme; n-au mai rezistat; pai, pana cand ? Si nici oasele nu par sa mai aiba cine stie ce rezistenta. Dar macar respiri. A usurare. A regasire. A ... tine. Abia acum apuci sa traiesti putin.

Ai vrea totusi sa dai drumul la muzica tare-tare, sa te pierzi printre basi. E prea tarziu.
Ai vrea sa iesi pe strazi, sa umbli aiurea, sa pierzi vremea privind. E deja noapte.
Ai vrea sa faci ceva doar pentru tine, sa incerci un mic exercitiu de egoism. Dar nici pentru asta nu ai putere.

Asa ca faci doar o pauza.
Mai e si maine ora 10. 10 seara.

fara titlu

2011-05-02T10:52:00.004+02:00

De cate ori vad o masina de tuns iarba (mai ales in plina actiune), gandul imi zboara aproape instantaneu la Anglia.

Cine-ar fi crezut ca te poti indragosti iremediabil de mirosul de iarba proaspat taiata.

***
Mi-e dor de un drum lung cu masina. Pe scaunul din dreapta. Cu harta in mana. Descoperind locuri. Oprind fara un plan premeditat. Adormind pe scaunul lasat pe spate, sub sacul de dormit pe post de plapuma.

Mi-e dor de duca.

***
Pasind spre birou imi inchipui alt traseu. Pe alei din parcuri nemaivazute. In orase inca nevizitate. Din lumi indepartate.

Pentru cateva minute ma rup de locuri atat de stiute, de realitate si banal, de mine, si ma port in zari luminoase, cu chipuri senine si dialoguri tot un zambet.

Ma trezesc rapid din visare, ma cobor in lumea de zi cu zi, sperand si cautand clipa unui nou vis.

***
Azi nu sunt in forma deloc. Poate asa se explica randurile de mai sus. Nu obisnuiesc sa traiesc din amintiri, iar unele intamplari din ultima perioada au fost semn evident ca nici viata mea nu vrea sa imi amintesc unele lucruri. Unele rupturi sunt necesare.

Si-apoi am de munca. Mult. Creativ. Strategic. Din pacate inca imi caut ideile, cuvintele, conceptele.

Asa ca imi las cei doi neuroni lenesi sa se mai intinda putin cu nasul in perna.

ganduri

2011-04-29T10:39:00.003+02:00

De ce eticheta primeaza in fata bunului gust nu cred ca am sa pricep niciodata. Si nu pentru ca nu as intelege valoarea etichetei. Nu plecati de la premiza ca nu stiu ce e aia, ca nu imi permit, ca n-am avut. Daca nu vizitez Zara la fiecare sfarsit de saptamana si nici nu stau la coada de fiecare data cand se deschide un magazin nou, nu inseamna ca nu stiu ce e ala brand, calitate etc. Am purtat si port si eu Tommy Hilfiger, Ralph Lauren sau S'Oliver. Dar parca tot nu ma avant sa dau n sute de lei vechi pe un tricou doar de amorul etichetei.

Venind azi spre birou, urcand scarile la metrou, in fata mea o domnisoara (sau doamna, ea stie mai bine). Initial m-am uitat la taiorul cambrat, care ii sublinia mijlocul (cred ca frustrarea din mine si dorul dupa mijlocelul meu mic de acum doi ani a fost de vina). Apoi am vazut fusta si in final pantofii. Ei, pantofii... aici voiam sa ajung. Pantofii, desi cu tot, n-aveau nicio treaba cu restul tinutei. Da. Dar erau S'Oliver. (am vazut stampila pe partea exterioara a pantofului, stampila pe care o are de obicei incaltamintea de la S'Oliver - nu ca as fi mare experta sau as avea ochiul format, doar ca mai stiu si eu una alta). Adica taiorul era frumos cambrat, in nuante de gri, fusta la fel pe corp, rosie, iar pantofii un gri sport, cu toc foarte gros si cu o bareta la fel de groasa. Oricat de toc ar fi avut pantofii, tot sport erau. Doar ca S'Oliver mai usurel cu incaltamintea eleganta; asa ca ne multumim cu ce se gaseste, eticheta sa aiba.

***
In ultima vreme am tot mai multe momente in care as vrea sa ma intorc in timp. Nu neaparat fizic, dar as vrea sa regasesc linistea, multumirea de sine, echilibrul si forta interioara pe care le traiam in urma cu vreo trei - patru ani.

Nu stiu daca e de vina oboseala, kilogramele in plus de care inca nu am scapat in totalitate sau faptul ca parte din prietenii de-atunci s-au imprastiat care incotro in nspe zari ale lumii. Cert e ca macar pentru o zi m-as intoarce la miercurea mea cu fetele sau la weekendurile de bananait prin oras.

Sper ca, odata cu zilele calduroase si cu cateva iesiri la munte, macar ma voi intoarce la vremea in care mergeam noi doi cu cortul, cu conservele in rucsac, sa mai facem un traseu.

Anul asta va fi altfel, oricum.

Mai bine, cred eu.

Sau mai... multi.

***
Asa e. Oricat de mult te-ar impinge cineva de la spate, oricate sfaturi ai primi, nimic nu poate avea efect daca nu vine din interiorul tau. Mai ales cand vine vorba sa schimbi ceva la tine.
Daca nu ai acel echilibru care sa iti dea puterea sa pornesti la drum si sa te tii de calea aleasa, niciun sut in fund nu te va urni din loc.

Si cred ca e cu atat mai greu cand pleci de la un sentiment de nemultumire totala, fata de tine insuti.

Chiar daca la prima vedere ai spune ca atunci e momentul: esti nemultumit, vrei sa schimbi, deci poti. Paradoxal poate, nu nemultumirea te urneste, ci pacea interioara iti da forta. Pacea, care poate fi multumire, impacare de sine, dar nu complacere.

Asa ca, mai bine ia o pauza. Respira adanc. Si priveste cu ochi buni prezentul. Cred ca doar asa o poti lua de la (un) capat si poti sa iti croiesti un drum (al schimbarii).

Eu inca incerc sa respir adanc...

fata cu cartea

2011-04-19T10:07:00.004+02:00

Ne intalneam in fiecare zi. De fapt eu o vedeam in fiecare zi. Cu siguranta, eu eram pentru ea doar un om in multime.

Se nimerea sa urcam in acelasi vagon, uneori chiar fata in fata. O priveam cum se ascunde in spatele paginilor cartii pe care nu o inchidea nici cand urca, nici cand cobora din metrou. Era evident ca lumea din afara cartii nu mai exista. Am vazut-o zambind, abtinandu-se sa nu izbucneasca in hohote de ras si chiar cu ochii inlacrimati. Traia cu toata fiinta fiecare rand.

Nu stiam niciodata ce citea, pentru ca avea mereu cartea imbracata in coala colorata, prin care nu se intrezarea coperta cartii. Si asta ma intriga si mai tare. As fi vrut sa stiu macar un titlu, un autor, ceva, sa pot sa caut cartea, sa incerc sa traiesc si eu in aceeasi lume cu a ei.

La inceput a fost pura coincidenta. O simpla potrivire a orei de plecare, dimineata, spre munca (sau oriunde mergea ea). Apoi am realizat ca se intampla doar la o anumita ora. Probabil isi calcula foarte bine timpul astfel incat sa ajunga mereu la aceeasi ora. Asa ca am inceput si eu sa imi calculez pasii, sa ii grabesc daca era cazul, ca sa ajung cu doar cateva clipe inaintea ei pe peron. Suficient cat sa o vad cum coboara scarile deja pregatindu-se sa se ascunda in paginile cartii ei. Daca se intampla sa ajung cu mult mai devreme, asteptam cuminte pe peron, cu sufletul la gura, sa ii aud pasii si sa ii ghicesc privirea, pe care niciodata insa nu o puteam vedea clar din cauza cartilor. Iar daca nu ajungeam la timp si o ratam poate la secunda, ma apuca o tristete si nu mai eram in stare de nimic toata ziua.

Nu stiu cum, simpla ei prezenta si fiinta pierduta printre pagini imi dadeau energie si optimism.
Seara, intorcandu-ma spre casa, ma uitam prin multime, poate o ghiceam si pe ea. Dimineata cobora cu doua statii inaintea mea, asa ca la intoarcere cand ajungeam la statia cu pricina cautam cu privirea fata cu cartea. Am luat vagoanele la rand. In fiecare zi altul, sa ii ghicesc urcarea. M-am invoit de la munca cu o ora mai devreme. Am stat peste program o ora sau chiar doua. Dar niciodata nu m-am potrivit.

Asa ca am ramas la astepta dimineata, la ora exacta, stiind ca atunci va veni. Si se intampla mereu la fel. Acelasi tablou repetandu-se la infinit.

Apoi, intr-o zi, nu stiu cum, prin ce transformari si decizii, am fost anuntat la birou ca mi se va da o masina de serviciu. Am simtit ca nu mai am aer. Sa am masina insemna sa nu mai vin cu metroul. Adica sa nu o mai vad. Dar nici n-as fi putut spune: nu vreai masina, ca la metrou o vad pe ea; nu stiu cum o cheama, cine este, unde sta si unde se duce, stiu ca dimineata vine la aceeasi ora, mereu cu o carte, si vreau sa o conduc in fiecare zi. Asa ca am acceptat masina.

In luna aceea, pana am primit masina, am sorbit fiecare secunda matinala alaturi de ea, precum camila in desert, care isi strange provizia de apa sa ii ajunga pana la urmatoarea oaza din departare. Incercam sa inregistrez in memorie fiecare pas, fiecare miscare, pe care apoi le derulam in minte toata ziua, sa ma asigur ca nu uit niciun detaliu.

Si s-a produs ruptura. A venit si ziua cand m-am urcat la volan. Au trecut multe zile pana cand m-am adaptat. Inca erau dimineti cand, parca robotizat, o luam la pas spre metrou si abia pe la mijlocul drumului imi aminteam ca am cheile de la masina in buzunar. Faceam stanga-mprejur doar pentru ca altfel as fi intarziat prea mult la birou, dar tare as fi continuat drumul pana la metrou, doar ca sa o vad si apoi, eventual, sa ma intorc la masina.

Cand s-a defectat masina si mi-au dat verdictul ca trebuie tinuta in service pentru cateva zile, am simtit ca parca prind iar viata. Abia asteptam ziua urmatoare, sa cobor scarile si sa astept pe peron aparitia ei.

A fost in zadar, insa. Am ajuns cu aproape jumatate de ora mai devreme (oricum nu dormisem mai deloc) si am numarat minutele. Multe dupa ora pe care o stiam. Cu mult mai multe. Degeaba. N-a mai venit. Nici atunci, nici in ziua urmatoare, nici in toata saptamana pana mi-am recuperat masina. Poate ca in vremea cand eu adaugam inca o caroserie pe roti in traficul infernal din oras ea isi schimbase destinatia, ora de plecare, poate locuinta sau poate se pierduse si ea in trafic intr-o alta masina. Stiu doar ca la metrou nu mai era.

M-am intors la masina. De atunci am ramas la volan. Mi-am schimbat locul de munca, stilul de viata, chiar si masina. Dar in fiecare dimineata, plec de acasa la aceeasi ora si cand ies din bloc inca ma mai uit la ceas si imi calculez minutele pe care le-as face pana la metrou, intrebandu-ma daca as ajunge la timp.

Nu ma pot sa nu ma intreb cum ar fi fost daca n-ar fi fost masina aceea, oare i-as fi ghicit la timp schimbarea programului, oare as fi putut-o urma. Chiar daca acum am si eu fata mea cu care ne scriem si traim paginile propriilor carti, dimineata gandul imi zboara inca la acel peron, la acel vagon, la acea fata pierduta intr-o lume dintr-o carte stiuta doar ea.

Uneori mai fac nebunia de a-mi lasa masina acasa si a ma duce cu metroul, poate, cine stie, se intampla o minune. Si de cate ori zaresc printre multime o carte, ma zbat sa vad si chipul celei care traverseaza paginile. Niciodata nu este ea. Si in weekend dau o fuga pana la metrou. Fata mea de-acasa cred ca a ghicit printre randurile mele. Si cand ma vede pregatindu-ma sa ies, nu imi spune decat: la intoarcere, ia-mi si mie un rebus, ceva. Probabil e felul ei de a se asigura ca ma voi intoarce, ca ma voi gandi si la ea si, subtil, ca langa chioscul de ziare se afla o florarie.

De fiecare data ma intorc cu o floare. Pentru fata mea, petalele sunt paginile in care se pierde cu zambet si lacrimi de fericire.

Si ziua mi se lumineaza iar.

prima (sau ultima) zapada

2011-03-17T11:09:00.009+02:00

Pentru noi, ultima zapada din iarna asta.
Pentru el, prima zapada. Primul sanius.
Promisiune respectata.

...aaaand we're back

2011-03-17T10:55:00.002+02:00

Ar fi trebuit sa spun asta de ceva timp deja. Dar, oricat de ciudat ar suna, nu am avut timp (de inspiratie nu mai vorbim ca ea a iesit de mult din discutie).

Primul pas spre revenire s-a petrecut cu mai bine de o saptamana in urma. Desi inca acasa, urma sa fac act de prezenta (si nu numai, ca doar nu scapam asa usor) la o intalnire. Nu as fi crezut ca pot sa am asa emotii. Mi-am amintit de facultate, inainte de intrarea in sala pentru un examen la una din nenumaratele filozofii. Aveam un gol in stomac greu de controlat si explicat. Bineinteles ca in final, ajunsa la fata locului, mi-am intrat repede in rol si am uitat si de emotii si de tot. Dar experienta m-a pus pe ganduri in asteptarea zilei cand aveam sa revin pe baricade.

Adica acum, la inceput de saptamana.

Ati avut vreodata impresia, mergand pe un drum de multe ori batatorit, ca sunteti totusi intr-un loc strain, in care nu va simtiti tocmai confortabil, ca ceva nu e in regula? Cam in starea asta imi urmam eu pasii luni dimineata spre metrou. Atat de familiar si totusi atat de indepartat mi se parea totul.

De-atunci am reintrat in rutina. Putin diferita dupa program. Ca biroul e acelasi, munca la fel de pe repede inainte, timpul la fel de comprimat.

Doar ca ajung acasa si imi zmotocesc gâza.

Acum parca nu mai am timp destul pentru nimic. La biroul cred ca nu o sa apuc niciodata sa ajung la zi cu lucrarile. Iar acasa parca vine prea repede seara si pe Robert il fura oboseala si devine morocanos, fara sa ne ramana loc de joaca si bucurie. Dar e asa de dulceeee...

Asa ca... sa ma iertati daca abia acum v-am salutat si daca o sa imi mai ia timp (ah, timpul asta) pana sa revin pe linia de plutire si cu povestitul de felurite.

stick around...

2011-03-02T15:33:00.002+02:00

de sarbatori...

2010-12-23T07:37:00.003+02:00

N-as zice ca e prima data cand am acest sentiment de distanta totala de sarbatori.

La firea mea (pentru cei care ma cunosc cat de cat), asta suna ciudat, stiu.

Cum poate un copil, care - intre noi fie vorba - nici el nu mai stie de unde mai are energie pentru joaca, dans, cantec si maimutareli, sa nu aiba chef de Mos Craciun? Ei bine, poate. Si inca cum...

Desi am impodobit bradul (si nu pot sa spun ca nu mi-a facut deloc placere, chiar nu ma pricep sa mint in asemenea hal) si am pus beteala pe toate usile si aproape toate geamurile (am gand rau si pentru celelalte :D), desi am pregatit darurile pentru cei dragi, desi am facut lista de "cele necesare" pentru Revelion, imi pare ca sunt total straina de toate acestea.

De ce?

Daca v-as spune ca e oboseala, mi-ati spune ca ma vait.

Daca v-as spune ca poate nu mi-ar strica o pauza, fie s-ar gasi cineva sa imi ofere in loc de pauza-ajutor pauza-inlocuitor, fie as fi intrebata critic cum de nu ma bucur.

Daca v-as spune ca ma intreb ce-ar fi fost daca..., cu siguranta as fi judecata ca nu stiu sa ma multumesc cu ce am.

Nu mai bine tac?

Poate ma pierd in multimea entuziastilor de Craciun.

Poate imi gasesc o asa preocupare sa ma scuze de la lipsa de topit intr-un picior.

Poate pur si simplu astept sa treaca. Cu siguranta o sa treaca.

Doar ca nu vreau sa treaca. Pentru ca inseamna ca ne apropiem si mai mult de momentul deciziilor. Deja caut si incerc sa pun in balanta ce e mai bine, in mod evident nu pentru mine.

Cica imi spuneam candva ca nu o sa ma mai sacrific si nu o sa mai fac compromisuri. Aiurea-n tramvai. De parca nu ma vad in oglinda.

Nu e nevoie sa mi se povesteasca despre neglijenta, singuratate si slabiciune - desi le multumesc prietenilor carora le pasa suficient cat sa imi spuna in fata. Stiu foarte bine unde ma aflu. Imi place insa sa ma mint frumos.

Si blocata in acest a fi, zic ca sunt bine. Si voi fi. Si de sarbatori. Si in fiecare zi.

Ah, dar nu ma luati pe mine in seama.

Bucurati-va de sarbatori! Sa gasiti sub brad (sau unde vreti, daca nu aveti brad) ceea ce va doriti (sau macar pe-acolo)! Sa fiti alaturi (live sau cum puteti) de cei care va linistesc sufletul si va dau puterea sa mergeti mai departe! Sa zambiti in prag de an nou cu incredere (speranta, macar) ca veti fi bine (asa cum va doriti acest bine, nu cum il creioneaza altii pentru voi)!

Sarbatori linistite tuturor!

se poate?

2010-12-16T20:35:00.004+02:00

Ok. Gata. As vrea sa inchid fereastra. Se poate?

Da, stiu ca afara ninge frumos. Dar as vrea inchid fereastra.

Si usa. Pot sa incui usa?

Da, stiu ca se aud colindatori pe scara. Dar cred ca mai bine incui usa.

A, si lumina. Vreau sa sting si lumina.

Da, stiu ca e inca devreme. Dar vreau eu sa sting lumina.

Bun. Asa e mai bine.

Mult mai bine.

Uite, fulgii de nea danseaza pe ritmul colindatorilor cantand in surdina. Si pare ca si ziua nu se va mai sfarsi.

Nu e mai bine asa?

zi ca nu-i simpatic

2010-12-15T16:31:00.033+02:00

(cronologia: de jos in sus)

incercare

2010-12-15T16:17:00.004+02:00

Am uitat de cand n-am mai scris cu adevarat.

Stiu ca am nenumarate franturi, inceputuri, incercari, ramase pe aici dovada zbaterilor de a ma reintoarce. Nu mi-a iesit niciodata.

De ce, va intrebati. Am si eu intrebarea asta in buzunarul de la piept. Si as avea si niste posibile raspunsuri. De la oboseala, adaptare, la frustrari, blocare, la temeri si dureri. Atat de greu de pus in cuvinte, dar atat de prezente.

Nu ma plang. Daca pare ca marturisesc, nu inseamna ca ma si vait. E doar o recunoastere. Mai mult pentru sine.

Si nu, nu ma plang. Am nascut usor, m-am refacut repede, am un copil frumos si sanatos, am o familie frumoasa, am avut o cununie deosebita si un botez special, am prieteni minunati. Si sunt bine, chiar daca uneori psihicul meu ma pune la incercare, neuronii imi intra periodic in coma si parca as fi intrat intr-un bol de sticla din care vad ce e afara dar mi-e atat de greu sa ajung acolo. Iar eu sunt un suflet hoinar, in sensul frumos, calator, liber.

Nu acesta era primul text la care va asteptati dupa atata timp, nu-i asa? Ei bine, nu e mereu dupa cum ti-ai desenat pe hartie.

Si daca totusi nu am nicio retinere sa dau cartile pe fata sa ma afisez asa cum sunt e poate pentru ca am facut un pas spre reintoarcere (unul mai important decat as fi crezut cand am tastat primul cuvant). Sau poate pentru ca niciodata nu strica o incurajare in plus. Daca aveti critici sau lectii de viata, pastrati-le pentru voi, pentru atunci cand va ve simti in aceeasi stare, poate va vor fi de folos.

Eu vreau cuvinte frumoase si multe zambete, ca rasaritul de soare dupa o noapte innorata.

Si ca un ras in hohote de copil dulce ca raspuns la dansul tau (meu) improvizat.

fetita cu fratior

2010-11-25T15:39:00.004+02:00

"O sa am si eu un fratior", imi spuse brusc uitandu-se la Robert motaind in carucior.

Nu avea mai mult de patru ani si, chiar si tinuta ferm de mana de bunica, sa nu o ia la fuga pe trecerea de pietoni, fetita parea foarte independenta si sigura pe ea.

"Fratiorul meu o sa fie mai mic cand o sa iasa de la mami din burtica. Si apoi o sa fie mai mare".

N-am apucat sa scot niciun cuvant. Doar sa zambesc. Ceea ce probabil ca ii parea incurajator.
"Eu si tati o sa fim acolo cand o sa iasa de la mami. Acum e intr-un saculet al lui. Si are o gaurica prin care ii da mami sa manance si sa bea apa".

Hmm, mi-am spus in gand.

"Am avut si eu saculetul meu, dar i l-am lasat lui mami", a mai apucat sa imi spuna inainte sa fie trasa de bunica la culoarea verde a semaforului. Probabil ca femeia se simtea jenata de cunostintele fetitei.

Eu, ramasa in continuare fara replica, eram uimita si incantata in acelasi timp.

Probabil ca astept momentul in care si Robert ma va lasa muta cu vreo remarca isteata.

A cu M

2010-10-19T09:15:00.004+02:00

usa e intredeschisa. iti pare ca se intrezareste o lumina. dar ar putea fi foarte bine doar o iluzie.

te uiti in jur si totul pare ireal, aproape greu de acceptat.

sa te uiti in urma, au fost demult trase obloanele. inainte, cine poate stii. in prezent iti este greu sa te regasesti si sa te recunosti.

te simti prins in capcana. intr-o gaura neagra. intr-o bula care nu se rostogoleste. cei doi ultimi neuroni si-au facut si ei bagajele. au promis ca-ti vor scrie. as zice ca te-au uitat deja.

cu mainile legate la spate, cu picioarele blocate-n ciment, cu mintea incetosata, inca nu stii daca sa mai lupti sau sa te intinzi pe jos si sa mai speri sa ghicesti stelele pe cer...

mocute

2010-08-25T10:51:00.035+02:00

zambete

2010-08-25T10:48:00.005+02:00

elegant(i)

2010-08-25T10:47:00.004+02:00

la munte

2010-08-25T10:28:00.004+02:00

robert

2010-07-09T13:38:00.012+03:00

cu intarziere despre un avans...

2010-07-09T09:56:00.011+03:00

Dupa ce s-a intamplat eram sigura ca ma voi aseza imediat la calculator si voi asterne tot - uimirea, bucuria, fericirea. N-am apucat, dar nu inseamna ca am uitat sau ca n-a fost adevarat.

Se intampla saptamana trecuta,de fapt weekendul trecut.
Intai a fost propunerea de a merge o zi la munte, de a-l scoate pe Robert la un gratar la poale de munte. De acord. Facem invitatia si prietenilor nostri. Din pacate, fiecare are deja planuri; asa se intampla cand esti spontan, risti ca prietenii sa nu se poata bucura de spontaneitatea ta.

Nu-i nimic; asta e; mergem doar noi; doar sa nu ploua.

Sambata dimineata. Ca un facut, bebe se trezeste mai tarziu, asa ca planul nostru de a iesi pe usa la ora 8 se amana cu vreo ora si ceva.

Aproape de Piata Presei, tati isi da seama ca n-ar fi rau sa mai punem niste benzina. Si cica ar fi trebuit sa am idee de o benzinarie prin zona. Oh, da, harta de benzinarii nu mai eram. In fine, facem dreapta pe langa Hotel Parc, Ramada si cand ne apropiam de pod, sa o luam pe sub pod, tati zice: "Iulia, ia uita-te sus".

Ma uit spre pod. O pancarta uriasa pe care scrie "La multi ani, Iulia. Robert, Victor si Prietenii Te iubesc". Si pe pod prietenii nostri facandu-mi cu mana.

Stiti reactia, nu? Mi-au dat lacrimile. Si am spus mai mult pentru mine "sunteti nebuni". Ne-am pupat, am facut rapid doua poze inainte sa dam jos pancarta destul de neautorizata, deci oarecum ilegala. [Dar nu oricine are parte de asa surpriza. ]

Daca tot nu puteau merge cu noi, prietenii nostri s-au gandit la o asa surpriza in avans pentru ziua mea care era abia peste patru zile.

In sufletul meu era o emotie de neexplicat. Ma bucuram de gestul lor si in acelasi timp eram trista ca din pacate nu ne puteau insoti la munte.

Ne-am luat la revedere si am pornit din nou la drum. A, si de fapt nu cautam nicio benzinarie. N-am mirosit insa nimic; cred ca de la oboseala; de obicei am un al nspelea simt pe chestiile astea.

La iesirea din Bucuresti, am trecut pe la Mc pentru o cafea. Si, undeva dupa Otopeni, imi spune tati la un moment dat sa ma uit in stanga la o masina.

Era masina prietenilor nostri, din care ieseau baloane si confetti si capetele oamenilor nostri dragi strigand "La multi aaaaani!!!!"

Am oprit pe dreapta. Ce nebuni, mi-am zis, sa vina pana aici ca apoi sa se intoarca in Bucuresti la treburile lor - un botez, planuri pentru nunta, munca la gradina. Abia cand unul dintre ei a exclamat "doar nu plecati la munte fara noi" am realizat cat de mare era surpriza si cat de ametita am fost ca nu m-am prins de nimic.

As fi putut topai intr-un picior, daca nu as fi avut asa o stare de amorteala amestecata cu blocaj total. Eram atat de bucuroasa ca nu am avut cuvinte.

Cateva poze si gata, la drum cu noi, pana la Busteni, pe Valea Cerbului.

Acum am inteles insistenta cu gratarul pentru munte; nu eram doar trei, ci toata gasca, mai putin o persoana care intr-adevar a trebuit sa onoreze un botez.

Cand s-au apropiat norii si au inceput primele picaturi de ploaie, am strans si am plecat spre casa. Intre timp imi primisem si cadoul - un album cu poze (cu mine) si mesaje haioase; un review a ceea ce inseamna prietenia noastra. Sunt o norocoasa!

Spre casa ne-am oprit intr-un loc vechi, acolo unde am coborat prima data pe sfoara. Acum, mult mai curajoasa si mai nerabdatoare. M-am dat de mai multe ori si deja cred ca vreau un pod mai inalt.

[Abia asteptam sa mai creasca Robert sa facem un traseu pe munte si sa il coboram cu sfoara!]

Uite-asa am imbatranit eu cu inca un an: frumos, surprinzator. Odata cu prima iesire la munte a lui Robert.

3 saptamani

2010-06-18T10:46:00.006+03:00

Inca putin si ne sarbatorim.

Deocamdata am trecut pragul de trei saptamani.

Cum au fost?

Cu ce sa incep? Da, stiu, cu inceputul.

***

Nastere prin cezariana. Inteleapta decizie. Chiar nu mai avea lichid; nici cat o cana; nu stiu ce s-ar fi intamplat daca nu actionam atunci, nici nu vreau sa ma gandesc.

Tati a fost de fata si a vazut totul; ba chiar a taiat si cordonul ombilical (a fost primul tatic din maternitate care a vrut si a facut asta).

Mami a izbucnit in plans cand a auzit primul plans al lui bebe. S-a linistit cand l-a vazut, imediat dupa - desi nu vinetiu, usor patat, parca nu arata chiar a "dragoste la prima vedere", cum fusese avertizata.

Tati l-a insotit la prima masa cu seringa si la prima vizita la mami, la terapie intensiva, la prima incercare de a gusta laptic de la sursa.

Patru zile de spitalizare, in conditii super, cu oameni alaturi, cu tati sprijin de nadejde.

Primii vizitatori, primele cadouri, primele priviri cucerite de frumusetea noastra de baiat (baiatul lui tati).

***

Acasa, mami iar in lacrimi de la intrare - tati, cu complicitatea unei "matusi", a pregatit baloane de sarbatoare.

Apoi, relativa acomodare (ma rog, nici pana azi mami nu realizeaza ca aceasta este realitatea, nu un vis).

Recuperare pe zi ce trece; mai avem de munca, dar nu ne lasam.

***

Cred ca suntem totusi cuminti - facem galagie doar cand ne e foame; la colici doar gemem in somn; nu stim sa cerem sa fim schimbati - aparent, nu ne deranjeaza un pampers mai greu.

In trei saptamani am luat in greutate aproape 700 de gr si ne-am lungit cu vreo 5 cm.

***

Ce am aratat ca stim sa facem?

Pai, fantani arteziene cu pipi, cat sa treaca dincolo de cap si sa marcheze terenul dimprejur.

Apoi, distrus tastatura laptop mami - cand e prea mult lapte, dam afara; iar mami nu ar trebui sa lucreze cand ma hraneste pe mine; o fi ea un fel de Napoleon sa faca mai multe in acelasi timp, dar nu cand e vorba de mine.

Am scapat de bontonul ombilical chiar in ziua in care faceam o saptamana.

Am facut prima baie adevarata acasa, chiar de 1 iunie, de ziua copilului - cica de sarbatori tre sa fii curat.

Am iesit la plimbare cu mami si tati exact la o saptamana, miercuri, 2 iunie. Intre timp am fost in parc ( de fapt, parcuri, ca am vizitat mai multe), am fost la cumparaturi, la masa in oras, la mall.

Si am avut prima sedinta foto profesionista la 2 saptamani (9 iunie) - inca asteptam rezultatele, cu care o sa ne laudam, bineinteles.

Am luat si prima cazatura de pe marginea patului pe 12 iunie - am plonjat pe burta, ne-am tinut in maini, n-avem nimic, suntem niste rezistenti.

Si la fix trei saptamani (16 iunie) am fost la primul film la cinema. Am vazut "Sex & the City 2" - film de muieri, dar cica tre sa invat de mic cum sta treaba, sa nu ma las pacalit.

***

Acum suntem in prima zi singuri in doi - mami si bebe.

Ne descurcam.

saru'mana, buni

2010-06-09T22:12:00.004+03:00

Ultima oara cand am vazut-o era in ziua in care isi lua adio pentru totdeauna de la omul cu care impartise o viata, cu bune si cu rele, alaturi de cei opt copii, acum la casele lor, care incotro, in vreun colt de tara.

Daca n-ai fi cunoscut-o si ti s-ar fi povestit doar de situatie, te-ai fi asteptat sa vezi un om doborat, trist, la capat de drum. Dar nu ea. Ea era mai puternica decat noi toti la un loc, gata sa isi duca zilele mai departe cat i-o permite Dumnezeu si, ceea ce m-a fascinat mereu, oricand deschisa sa te asculte cu greutatile tale si sa te sfatuiasca cu o luciditate de invidiat.

In acea zi am vorbit despre mine. Despre ce ma doare, despre framantarile vietii mele, despre gandurile si intrebarile legate de drumul pe care am apucat-o. Cuvintele ei mi-au dat putere - sa merg inainte, sa incerc, sa lupt si, mai ales, sa nu ma las invinsa.

Azi nu pot si nici nu vreau sa accept ideea ca va trebui sa vorbesc despre ea numai la trecut. Azi imi este imposibil sa ma gandesc ca nu voi mai avea sansa unei revederi. Azi ma ma zbat sa imi ascund lacrimile, sa fiu puternica asa cum a fost ea mereu, asa cum ne-a invatat pe toti sa fim.

Regret insa nespus (nu cred ca exista cuvinte care sa exprime exact cat de mult imi pare rau) ca nu a apucat sa ma vada si fericita, sa ma stie si implinita, sa ii vad pe chip multumirea si linistea ca sunt bine.

Azi as vrea sa pot sa dau timpul inapoi macar cat sa ma vada asa cum sunt, nu cum eram atunci.

Eu o sa o pastrez in suflet si in amintire asa cum era - tare, optimista, deschisa, iubitoare, calda, rabdatoare, ingaduitoare, calma, trup si suflet pentru familia ei.

Dar ea cu ce imagine a mea a plecat oare? Sper cu cea din poza de pe peretele din camera pentru oaspeti, singura poza a vreunui nepot din intreaga casa.

Iarta-ma, buni, ca am avut atatea ocazii sa te revad si sa te aud din nou, dar am gasit mereu altceva de facut. Cred ca niciodata n-am crezut ca va veni si aceasta zi. Am ramas se pare cu aceeasi speranta in subconstient, ca in copilarie, ca nu voi apuca ziua in care sa iti spun "saru'mana" pentru ultima data.

Iarta-ma ca n-am stiut sa iti arat cat de mult te iubesc si ca nu ti-am multumit ca am avut marele noroc sa imi fi bunica si ca nu m-am intors sa iti arat ca traiesc frumos.

Imi vei lipsi enorm.

Azi, insa, lasa-ma sa ma gandesc la tine inca in casa cu veranda verde, facand mamaliga sau cozonaci, prinzand un pui de gaina ca sa ma joc cu el sau ingrijind un mielusel ramas fara mama. Azi vreau sa imi amintesc de povestile tale din tineretea din vreme de razboi, de sfaturile despre viata si iubire, de zambetul si vointa de fier.

Azi vreau sa inchid ochii si sa te vad. Sa iti spun ca nu trebuie sa iti faci griji pentru noi, ca ne vom descurca toti - doar am fost copiii tai. Sa te sarut pe frunte si sa iti simt mana tabacita incalzind-o pe a mea.

Azi ma rog sa fii linistita. Sa ne vezi pe fiecare si sa fii mandra de noi. Sa te bucuri ca suntem sanatosi si fericiti.

Azi cuvintele mi se dau de-a dura in cap si mi-e ingrozitor de greu sa imi iau ramas bun.

Dumnezeu sa iti dea un loc linistit pe acel deal mereu verde langa raul cu apa limpede. Si sa stii ca ramai ingerul meu pazitor si al familiei mele.

Te sarut si ma rog sa iti gasesti pacea.

Saru'mana, bunicuta mea draga.

RARissim

2010-06-03T14:44:00.007+03:00

Asta sunt. Robert Andrei Roca. Am deja o saptamana, am scapat de cordonul ombilical si am facut si prima plimbare.

Nu-i asa ca sunt cel mai frumos, cel mai destept si cel mai iubit bebe? A, da, si cel mai modest :D.

scrisoare

2010-05-18T05:05:00.004+03:00

O sa imi fie dor de tine. Niciodata nu vei mai fi atat de aproape.

Si poate am gresit ca nu m-am bucurat de tine asa cum ar fi trebuit. Poate ca nu am stiut sa nu imi pese de cum sunt si ce ar fi spus ceilalti. Poate ca pur si simplu nu stiu cand a trecut timpul.

Poate voi recupera. Poate voi invata. Poate voi stii.

O sa imi lipsesti. Cu linistea miscarilor tale. Cu amuzamentul imaginatiei despre ce faci. Cu dorinta de a cunoaste ce ti se intampla.

O sa mai vreau sa te mai simt asa. Nu va fi insa posibil.

Sper sa nu uit.

Sper sa fii langa mine, langa noi.

Nu vreau sa ne grabim.

Mai stai. Mai avem nevoie de timp.

pe scurt

2010-05-18T04:56:00.002+03:00

Fac aceasta trecere in revista, pentru ca in timp voi mai uita detalii.

Si incerc sa fiu cat mai aproape de realitate, fara comentarii.

***

Erau doua. Si a urmat si al treilea.

Reactie: "Esti sigura? Sunt corecte? Nu mai trebuie un alt test?"

A venit si confirmarea.

Si atat.

***

Lume multa.

A venit si randul nostru.

"Cetatene... de buna voie si nesilit de nimeni iei in casatorie pe cetateana...?"

"Pot sa ma mai gandesc?"

"Nu"(cetateana si ofiterul starii civile in acelasi timp).

Raspunsul: "Da".

"Cetateana... de buna voie si nesilita de nimeni iei in casatorie pe cetateanul...?"

"Da".

"Ea e mai hotarata".

Semnat documente.

Pupaturi.

Primit flori.

Lacrimi (de emotie, fara raspuns la intrebarea "de ce", cetateana, mama cetatenei si o colega a cetatenei).

Sesiune de fotografii (primite la 10 minute dupa, foarte frumoase).

Cantat La multi ani (si cu lautar aciuat pentru un ban cinstit).

Tone de orez (de fapt, un kilogram, dar care si-a facut loc peste tot).

Sampanie la pahare degetar.

Bomboane.

Urari si pupaturi.

La masa, fiecare dupa bunul plac.

***

Ultima suta de metri.

Proportii fara limita.

Inca suportabile.

Inca fara nevoia de ajutoare pentru imbracat, incaltat, mers la cumparaturi.

Inca bine.

pentru parintii mei

2010-05-18T04:22:00.003+03:00

Cine ma cunoaste si a stat cat de cat prin preajma mea stie ca imi iubesc parintii enorm.

Si chiar daca, in mare parte si datorita educatiei primite de la ei, familia mea inseamna intai de toate si in totalitate omul de langa mine si, acum, si bebe, parintii mei raman oamenii fara de care n-as fi fost ceea ce sunt, n-as fi trecut peste toate asa cum am trecut si n-as fi avut puterea pe care o am. [Se spune ca fiecare suflet copil isi alege proprii parinti - din diferite motive; se pare ca eu am ales perfect.]

Daca as sta sa ma gandesc, am o milioane de motive pentru care sa le multumesc, sa ii apreciez, sa ii respect si sa ii iubesc, dar cred ca cel mai important e acela ca ma accepta asa cum sunt (si nu sunt cea mai incantatoare fiinta ca si copil). Poate au fost si cateva mici exceptii, dar cand se intampla o data la cativa ani, cand parintele are puterea de a recunoaste ca a gresit (si e mare lucru, parerea mea), cand iti demonstreaza ca a invatat din acel moment si cand iti spune ca te iubeste (iti spune personal, nu te lasa sa ghicesti, nici sa presupui ca asa e normal ca doar iti este parinte), atunci mergi inainte cu si mai multa incredere si respect.

Pentru noi, acea vorba celebra "vai de parintii care nu asculta de copii" nu mai are sens de foarte mult timp. Pentru ca parintii mei chiar ma asculta. Nu doar aud ceea ce spun si le spun, ci asculta cu sufletul. Chiar daca nu vorbim noi prea des (dupa cum spune mama, eu si tata suntem niste salbatici si ea s-a obisnuit cu noi si ne lasa in pace asa cum suntem). Cu tata, am saptamani bune cand nici nu ne auzim vocile. S-a intamplat chiar sa ne auzim doar o data la luna si atunci a fost ceva de genul "ce faci; bine; voiam doar sa te aud; ma bucur ca esti bine; o zi buna; pa". Si noua chiar nu cred ca ne trebuie mai mult. Faptul ca stim ca suntem bine - probabil ca un telefon mai des ar fi semn de intrebare - e suficient, e tot ce ne intereseaza, sa fim bine. Iar cu mama, cred ca al doilea telefon pe saptamana e clar din motive de tipul cuiva i-a fost rau sau cineva are vesti clare, si nu de tipul "ce mai faci; bine; ceva nou; nimic", ca am trecut peste faza asta de discutie cu vorbe goale.

Poate ca relatia noastra pare atipica, rece, distanta. Nimic mai neadevarat. Am invatat in timp ca respectul nu sta in a spune "dumneavoastra" si iubirea nu vine din legatura de sange. Totul se spune, se asculta si se demonstreaza.

Si daca ma bucura ceva in lumea si viata asta este ca pot sa imi respect si sa imi iubesc parintii nu doar pentru ca sunt parintii mei (am auzit de atatea ori in viata expresii de genul "n-am ce sa fac, e totusi tatal sau mama mea", incat ma doare si in acelasi timp multumesc vietii si lui Dumnezeu ca nu sunt intr-o asemenea situatie), ci pentru ca sunt in primul rand oameni. Oamenii de care eu am nevoie. Oamenii care sa te asculte atunci cand tu vrei sa vorbesti, care sa nu te inscodeasca atunci cand preferi singuratatea propriilor ganduri si sa iti fie alaturi in orice situatie fara comentarii. Asa sunt parintii mei, asa sunt oamenii pe care ii numesc prieteni, chiar daca - si in cazul lor - nu trebuie sa ne vorbim zilnic si nu trebuie sa ne vedem nici macar lunar.

De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si pe proprii parinti ii vad la cateva luni; anul trecut cred ca ne-am vazut de cinci sau sase ori - de ziua tatei, de ziua mamei, de Pasti, de Craciun, o data cand s-au intors din concediu si au trecut inevitabil prin Bucuresti - de fapt, ne-am vazut si cand au plecat, doar numai pentru o ora, in gara, si nu stiu daca a mai existat si o a saptea data, probabil ca da, desi n-as paria.

Nu simt insa ca relatia noastra ar pierde ceva. Dimpotriva. Cand avem ceva de spus spunem, fara ocolisuri, fara menajamente, fara inflorituri inutile. Cand vrem sa ne auzim, si un minut poate fi de ajuns. Ceea ce simtit depaseste puterea cuvintelor si valoreaza mai mult decat mii de vorbe insirate despre fiecare secunda a vietii.

Si cu cat trece timpul cu atat imi dau seama ca am crescut frumos impreuna. Ca, desi aparent ne-am despartit prea devreme (cand eu aveam 15 ani), in realitate ne-am apropiat tot mai mult cu fiecare an, cu fiecare luna, cu fiecare zi. Am invatat sa ne privim cu adevarat in suflet, sa ne acceptam defectele si sa ne bucuram de calitatile fiecaruia, sa ne iubim asa cum suntem fara sa visam la idealuri din carti si filme. Am invatat sa ne vorbim, nu doar sa ne insiram vorbe. Am invatat sa ne ascultam, nu doar sa auzim ceea ce se rosteste. Am invatat sa ne fim alaturi, nu doar sa ne dam cu parerea, sa ne avantam in sfaturi dupa modele externe vietii noastre sau sa ne mustram aratand in stanga si in dreapta ce fac altii. Am invatat sa traim impreuna, sa ne fim fericiti si sa ramanem noi, indiferent de judecata celorlalti.

Si imi doresc si sper ca am mostenit si am invatat ceva din felul de a fi al parintilor mei si ca voi putea duce mai departe acelasi stil. Ma rog ca si bebe sa ma respecte, sa ma aprecieze si sa ma iubeasca in primul rand ca om si sa fie multumit ca acel om ii este si parinte.

Sa dea Dumnezeu ca si bebe sa fi ales bine.

buba

2010-05-08T16:25:00.003+03:00

Iarta-ma, bebe, n-a vrut mama sa te raneasca. De parca n-ai avea tu ... si noi... destule temeri...

Sper ca esti bine. Mama te iubeste si nu vrea sa ti se intample ceva. Doar pe tine te are...

Of, pui mic, iarta-ma si fii mai tare decat mine...

asta e...

2010-05-07T12:42:00.003+03:00

Inainte aveam pregatit in minte un text telegrafic de genul fericire stop, incantare stop, e de bine stop...

Acum nu mai pot lega decat sa dea Dumnezeu, cu Dumnezeu inainte sau Doamne, te rog...

Stiu ca starea mea nu e deloc de ajutor, dar imi recunosc incapacitatea de a fi tare si zambitoare, imi recunosc teama si sentimentul de singuratate si neputinta. Si nu stiu cum sa lupt si cum sa inving.

Stiu doar ca va fi bine. Trebuie sa fie. Nu accept altfel. Nici nu vreau sa concep ca n-ar fi asa. Nu, asta nu.

Nervii mi s-au intins pe sfoara la uscat.

Cei doi neuroni stau pe vine cu capul sprijinit in palme (niste ganditori de la Hamangia), amutiti.

Pana si inima imi bate pe muteste, dar ametitor.

Parca as vrea sa gasesc un coltisor in care sa stau ascunsa cu lacrimile mele.

Si parca totusi as urla dupa un umar.

Nici nu mai stiu.

O sa ma opresc.

Alta cale nu am decat inainte.

Doar ca azi nu am putere sa imi adun gandurile sa le arunc la cos.

Azi ma lupt cu ochii inchisi. Nu pot privi, ca as vedea si as simti. Frica. Durere.

Intr-un fel sau altul o sa reusim. O sa ne ridicam. O sa zambim.

Cu siguranta.

joaca

2010-04-21T16:40:00.003+02:00

Azi ne-am jucat. Si ieri la fel.

Ne-am si aratat la lume cat de haiosei suntem.

Am scultat muzica, am cantat, am dansat (care cum a putut), ne-am alintat.

Oare o sa fim mereu la fel de activi?

(fara)

2010-04-20T13:41:00.003+02:00

de singuratate

iti caut un deget, o mana,

un zambet, ce vrei,

in singuratate

te asigur ca ne vom descurca

cumva

si cu singurate

incerc sa te invat

sa lupti

si sa traiesti

nu pot sa stiu

cat vei fi si tu

de singur

zumzet

2010-04-20T11:28:00.004+02:00

In ciuda tuturor aparentelor, sa stiti ca stiu foarte bine cum arat si cata sunt.

Chiar nu trebuie sa va obositi sa va mirati si sa exclamati din toti plamanii "cat de mare te-ai facut". Am si eu oglinda.

Si as prefera, daca totusi aveti astfel de porniri, sa va abtineti. Iar daca nu credeti ca reusiti, sa stiti ca nu e musai sa ma intalniti in cale, puteti oricat sa ma evitati.

Sunt suficient de in prag de depresie si fara ajutorul vostru.

Am suficiente motive sa nu topai intr-un picior, nici sa ma simt mandra sau in culmea extazului.

Si chiar daca nu ma manifest, nu inseamna ca m-a lovit brusc nesimtirea. N-am eu sansa asta.

Daca reusesc sa raman cat se poate de echilibrata si stapana pe mine, nu inseamna ca nu am nervii intinsi pe elastic sau nu ma irita pana la urticarie anumite situatii si exprimari din jurul meu.

Iar daca mi-as dori altfel de manifestari de la anumite persoane, sa stiti ca nu supliniti si nu incurajati in niciun fel fortand usa catre gandurile mele. Iar incercarile mele disperate de a nu ma demoraliza de tot sunt slabite de extazul sfaturilor nesolicitate.

Si nu am descoperit ieri dimineata cat de dragalasi sunt copiii si nici nu ma duc azi la cursuri de zambit si vorbit cu un copilas. Chiar nu cu astfel de exercitiu trebuie sa ma obisnuiesc eu. Nu trebuie sa exersez nimic, chiar daca nu mai am aceeasi rabdare de altadata. Mi-am pastrat doza de copilarie care sper sa fie necesara si utila, fara sa mi se urce nimeni in crestet.

M-am prostit, m-am jucat si m-am copilarit dintoteauna, si imi pare rau ca pana acum nu ati vazut asta. Nu ma maimutaresc pentru ca trebuie sa ma obisnuiesc sa fac asta doar pentru ca - cica - imi schimb statutul; daca fac ceva, fac pentru ca imi face placere, pentru ca vreau, pentru ca asa sunt (si nu de cateva luni incoace, ci de ani buni, pe langa care se pare ca ati trecut fara sa furati macar o privire cu coada ochiului).

Si, da, sunt obosita. Dar nu interiorul e de vina, ci exteriorul ma oboseste pana la epuizare totala.

Probabil ca daca as putea da timpul inapoi si as avea o bagheta magica, as face mici ajustari pe ici, pe colo.

Pana una - alta, insa, as vrea sa pot merge inainte in liniste.

In mod sigur exista un buton pentru volum, chiar daca nu l-am gasit inca.

PS: Cei doi neuroni ai mei cer spor de stres. Cica niciun salariu din lume nu le-ar rasplati eforturile, dar ca - macar de bun simt - ar trebuie sa ma gandesc ca merita un spor de stres. O sa le dau parte din prima mea de simpatie.

in somn

2010-04-12T09:58:00.006+02:00

Sunt cu nervii la pamant.

Dupa ce saptamana trecuta imi si imaginam cei doi neuroni ai mei ascunsi printre transeele circumvolutiunilor de teama unui alt raid aerian sau bombardament de idei nu tocmai confortabile venit din exterior, pe calea timpanelor, lovindu-i din plin, azi ii simt lesinati si rugandu-ma cu ultima suflare - ca o ultima dorinta pe patul de moarte - sa ii scutesc de chinuri, sa fac ceva - cumva, dar sa ii las in plata ... somnului.

Da, sunt chiauna de somn.

Cred ca o sa incep sa fac atacuri de panica numai la gandul ca vine ora sa dorm si stiu ce ma asteapta. Catarat pe munti de perne sa avem diafragma libera. Foit de pe o parte pe alta in cautarea acelei nari eliberate cu potential de respiratie pe termen lung. Sucit si rasucit, sa nu fie nici prea cald, dar nici sa nu ne inghete mijlocul. Si, cel mai important, trezit si semi-trezit la fiecare astfel de miscare. Cam la fiecare minut, daca nu chiar mai des. Plus o trezire pentru un drum scurt la baie. Sau pentru o gura de apa, din sticla de langa pat, la orizontala (stiu, nu e indicat, nici usor deloc, dar puterea de ridicare in sezut pentru a inghiti e aproape nula la astfel de ore).

Si, de parca n-ar fi de ajuns, mai dau - ca noaptea trecuta - si peste o incercare reusita de durere de burta si mijloc. Cu toata autosugestia de vindecare cat ai clipi, iti aduni ultima fortare si te ridici sa bantui prin casa dupa solutia salvatoare. Ceea ce inseamna lumina aprinsa, moartea starii de somn profund. Te intorci, asadar, in pat, unde - de parca n-ai fi stiut - incepe razboiul. Razboiul in care incerci sa iti recuperezi somnul acela dulce si odihnitor.

Aiurea. Au trecut aproape doua ore si tu te intorci la fiecare 30 de secunde de pe o parte pe alta, schimbi pozitiile - mai intins, mai inconvoiat - sperand ca Mos Ene isi reaminteste de genele tale. Te intrebi si te bucuri totodata ca cel de langa tine reuseste sa isi continue somnul neatins de zbaterile tale.

Doar ca celalalt - din tine - are impresia ca starea ta e semn de chef de joaca. Si isi incepe programul, asa timid, pe muteste, cum stie el, fara sa deranjeze, ba chiar sa te amuze. Ii repeti ca nu e inca vremea de sculare si ar fi bine sa mai doarma. Stii insa ca pana nu o sa amortesti tu pe calea viselor, n-ai nicio sansa cu el. Si inca te mai rogi sa nu iti semene, sa nu simta fiecare adiere de vant, sa nu tresara la fiecare scartait de mobila.

Treci la amenintari. "Daca nici acum nu adorm, ma dau jos din pat si ma apuc de treaba". Organismul tau refuza insa sa te bage in seama. Nici nu se da adormit, nici putere sa se ridice nu pare sa aiba ascunsa pe undeva.

Iti dai seama ca intre timp ti s-au trezit si ametitii de cei doi neuroni care - la fel de buimaci - toarna ganduri fara noima, deloc incurajatoare insa.

Inca o amenintare. Inca un esec.

Cedezi. Ii lasi pe toti sa faca ce vor. Neuronii balmajesc in limba lor pe care refuzi sa o mai intelegi. Cel mic mai incearca niste pasi de vals, dar e clar ca i se impleticesc picioarele. Corpul tau tot nu-si gaseste locul si mai are cateva tentative de relocalizare.

Nu stii exact cand a incetat totul. Dar iti amintesti lumina care isi facea deja loc prin geam, farurile unei masini matinale si un sent de departe de tramvai.

Dupa o ora suna ceasul. Te intrebi ce ti s-a intamplat. Iti amintesti si te simti doborata. Cazi ca o caramida in acelasi loc in care nu ti-ai gasit astamparul mare parte din noapte.

Acum, la munca, dormi cu ochii deschisi. Totul e in ceata, pluteste, e amortit. Exact ca tine.

Mana inca te mai doare putin. Bine ca macar acum o poti misca (dupa ce, cu o seara inainte, doua ore ai tinut-o imobilizata total pe motiv de durere) si ca nu s-a umflat. Degetele mai fac inca pe istetele si cand vrei sa le intinzi, simti parca cum rup niste lanturi ca sa faca miscarea posibila. Iti spui ca o sa treaca; oricum nu ai alte solutii.

Neuronii, la fel de adormiti ca tine (deh, daca n-au vrut sa dea ascultare si sa isi vada de somnul lor), nu reusesc sa faca o lista de prioritati - macar activitati, intr-o ordine oarecare - pentru ziua de azi.

Incerci sa legi niste fraze catre un client, nu stii exact cum reusesti dar apuci sa dai send la mail, relativ multumita de ceea ce a iesit.

Fugi iar intr-o lume in care speri sa gasesti trezirea. Citesti un text savuros al unei prietene si razi in hohote. E mai mult pe sistem nervos, evident. Altfel ai avea o explicatie de ce din ras dai in plans si ajungi sa razi cu lacrimi sau sa plangi in hohote de ras...

Parca aveai alte ganduri noaptea trecuta despre ce ai fi putut scrie azi pe blog... Dar poate erau rodul durerii asupra careia no-spa-ul inca nu isi facuse efecut. Sau poate durerea era rezultatul acelor ganduri. Cine mai stie...

de-ale noastre (2)

2010-04-08T13:53:00.004+02:00

Bine ca nu ma cheama Vasile, cu diminutivul Vasilica... Atunci chiar ca as fi fost precum amaratul ala de miel de sarbatori (de iarna) pe care se inghesuie lumea sa puna mana ca sa ii mearga bine tot anul...

Si, desi nu sunt Vasilica, nu stiu de ce starnesc cam aceleasi porniri pe care, recunosc, nu le inteleg prea bine.

Da, probabil ca eu sunt cea defecta. Dar pe cuvant ca nu asa "se ia"; alta e metoda pentru astfel de forme.

Judecati-ma daca vreti (stiti ca v-am mai dat voie intr-un text anterior), dar nu pricep in ruptul capului ce anume o determina pe o anumita persoana sa se avante spre burta unei alte persoane, sa o ia la smotocit cu sunetele potrivite pe fundal.

Eu, care cred ca sunt in continuare un copil (mda, stiu, ati si sarit cu completarea plina de retineri in privinta reusitei acestei combinatii - un copil cu copil), nu imi amintesc sa fi avut vreodata astfel de dorinte. Si, vorba aceea, ocazii au existat, inclusiv cu cea mai buna prietena din copilarie cu care, sa zicem, mi-as fi permis. Si totusi nici prin cap nu mi-au trecut astfel de manifestari.

Dar zambesc frumos (stiu, nu e tocmai rasul meu) si las oamenii sa isi faca placerea sperand ca vor fi repede satisfacuti si voi scapa usor.

***

Si nu, nu ne dam in vant sa fim bagati in seama.

Nu avem pofte - ca doar singurul "gust" pe care il stim este cel al lichidului amniotic si acela nu e tocmai hrana noastra.

Nu vrem sa fim dusi la culcare, pentru ca putem sa dormim oricand vrem, fara acordul nimanui si fara sa anuntam pe nimeni.

Nu raspundem la comenzi externe, ne miscam cand avem chef si chiar rareori ne deranjam sa reactionam la un gest de-al lui tati sau mami (ei macar au inteles si nu mai insista).

Si nu ne intereseaza dezbaterea numelui, ca oricum nu il auzim prea clar acum si o sa avem tot timpul din lume sa scotem ochii pentru cum vom fi botezati si sa reprosam ca aveam noi solutii mai bine.

Asa ca, va rog, ma lasati si pe mine in pace o luna jumate- doua, cat mai am. Ca stiu ca dupa aceea nu mai am nicio scapare si o sa dati buzna in viata mea...

probe

2010-03-22T13:14:00.001+02:00

(aproape) pregatiti

2010-03-22T12:32:00.002+02:00

Suntem pregatiti.

Am fost cu mami si tati la scoala sa ne invete o tanti cum sa supravietuim impreuna cand o sa ajungem toti trei acasa.

Doamna doctora, foarte draguta, vorbea doar pentru mami si tati, dar am tras si eu cu urechea.

Mami a luat notite, tati a pus intrebari. Si eu mi-am facut loc sa aud mai bine si sa inregistrez tot.

Acum stiu ce ne asteapta si o sa incerc sa ii ajut pe mami si tati sa ne descurcam.

O sa fim doar noi trei si o sa fie foarte bine, stiu asta.

obsesii

2010-03-22T11:05:00.003+02:00

nu sunt obsedata de curatenie, dar imi place sa trebaluiesc, atunci cand am timp si rabdare, si ma relaxeaza...

nu sunt obsedata de etichete, dar imi plac lucrurile in care te simti bine si care te fac sa arati bine, indiferent de pret sau brand...

nu sunt obsedata de evidentiere, dar imi place sa-mi vad de treaba si sa duc lucrurile la bun sfarsit, ca oricum asta se vede si conteaza cu adevarat...

sunt obsedata insa de toleranta, de intelegere, de rabdare, de respect, de bunatate si bun-simt...

cu permisiunea mea

2010-03-22T10:03:00.004+02:00

Stiu ca oricum, aproape fara exceptie, fiecare are o aplecare mult mai mare spre a-si da cu parerea si a-si forma opinii (bineinteles, exprimate cu prima ocazie, provocata si aia), decat sa zaboveasca o secunda sa incerce sa inteleaga.

E mult mai usor sa arunci cu acuze, decat sa analizezi la rece si sa vezi lucrurile si din perspectiva celuilalt.

Asa ca, din partea mea, aveti liber la judecata.

Judecati-ma ca nu sar intr-un picior sa-mi arat fericirea, ca nu ma umflu in pene de mandrie, ca nu strig in gura mare, ca nu impartasesc trairile, ca nu ma dau in vant sa imi povestesc fiecare miscare si simtire. Am motivele mele si, pentru ca nu vad de ce ar interesa pe cineva sau de ce m-as apuca eu acum sa le povestesc (pe aceste motive), puteti sa ma judecati si pentru asta.

Judecati-ma ca nu imi place ca existenta mea sa se reduca la a fi "purtatoare". (Apropos, noul mod de abordare a interesului pentru fiinta mea - orientat doar spre o anumita zona - nu ma face sa ma simt decat o simpla purtatoare si nu-mi cereti deci sa ma si bucur pentru asta).

Judecati-ma ca nu imi plac discutiile despre unul si acelasi subiect (sunt inca un om ca oricare altul, am si alte preocupari in viata), ca nu imi plac intrebarile si cu atat mai putin insistentele.

Judecati-ma ca nu stau la vorbe lungi, ca raspund monosilabic si ca nu imi fac planuri si vise marete.

Judecati-ma ca vreau sa povestesc fara sa fiu intrebata si cand ma simt in largul meu (iar revenirea asupra aceleiasi teme, aproape sufocant, nu o sa ma faca niciodata sa fiu deschisa si dornica de dezvaluiri, as putea spune chiar contrariul).

Judecati-ma ca vreau sa le iau pas cu pas si sa le traiesc in felul meu, asa cum vin si cum le simt.

Judecati-ma ca nu vreau sa ies in evidenta, ca nu ma cred / simt speciala in vreun fel (si cu atat mai putin nu vreau sa fiu vazuta speciala doar pentru o perioada si apoi trecuta in umbra), ca vreau sa continui pe cat pot in mod normal, natural.

de-ale noastre

2010-03-19T15:27:00.004+02:00

Iupiiiii... Am fost la sanius!!!!!!!!!!

Mami si tati m-au dus la zapada sa ma dau cu sania.

Stiti ce bine e?

Abia astept sa simt eu vantul in fata. Si sa ma tina tati pe sanie, sa prindem viteza!

Mami e cam tematoare acum. O inteleg. Vrea sa ma vada teafar si nevatamat. Si poate ca e normal sa intre uneori in panica. N-are de unde sa stie ca mie imi place. Ca abia asteptam sa se urce iar pe sanie, sa se tina bine de tati si sa rada cu gura pana la urechi de bucurie.

Si eu stiu sa rad.

Si am ras cu amandoi cand s-au urcat pe prelata si s-au invartit, si s-au rostogolit; cand s-au prins in trenuletul de sanii si cand s-au mai dat o tura in plus cu sania, doar ei (adica noi), chiar daca toti ceilalti se pregateau de plecare.

Nu ma fac eu mare. Sa vedeti atunci ...

Partieeeeee!!!!!!!!!!!

***

Am inceput sa ne intelegem. Ne trezim cam in acelasi timp si nu ne mai ascundem cand ascultam muzica si dansam fiecare in ritmul sau.

Mami ar canta si ar dansa non-stop. Cica asa munceste mai bine.

Si daca o aud si simt asa, inseamna ca e rost sa ma zbengui si eu in voie. Si nu ma mai fac mic-mic cand ii simt privirea asupra mea; stau cumintel doar cateva secunde sa vad cum reactioneaza si apoi incep iar distractia.

Stiti ce draguta e cand ma vede... cum zambeste si imi trimite un pupic...

Iar daca mai suntem acasa si e si tati pe langa noi si mai si intra in jocul nostru, o simt cum parca pluteste...

straini de-aproape

2010-03-10T10:07:00.004+02:00

Uneori oamenii sunt atat de uimitori (in sensul bun al cuvantului) incat simti fizic cum te umpli de bucurie ca ti-e dat sa traiesti cat sa ii intalnesti.

Si n-o sa va vina sa credeti cand o sa va spun ca am trecut printr-un astfel de moment chiar in Cora.

Si chiar mie mi-ar fi fost sa cred, daca nu mi s-ar fi intamplat taman mie (mai ales dupa ce weekendul trecut mai sa ii arunc unei casiere cu un pui in fata dupa ce ne-o tranteste cu nonsalanta ca tre sa luam alt pui ca la asta nu ii mai poate scana pretul, dar sa ii platim punga - pe care o cerusem special pentru transportul puiului - ca ea a batut deja codul pungii...).

[Dar pana sa ajung la momentul cu pricina - pozitiva, sa va spun totusi o alta faza care m-a amuzat (radeam de una singura prin magazin) si m-a incantat deopotriva. La un moment dat, ma opresc pentru cateva clipe la niste costumase de bebe - mai maricele, dar haioase. Aproape ca la comanda, bebele incepe sa ma faca atenta ca e si el prin zona - nu, sa nu va ganditi ca a dat suturi tari, v-am zis doar ca e un finut, un delicat si ca tine la confortul meu. Il simt, zambesc si ii spun "poti sa dai, mami, cat vrei, nu cumparam nimic". Drept raspuns mai primesc doua atentionari. "nu sunt, mami, pentru noi; sunt mai mari; si nu sunt d'alea cum vrem noi". Si, gata, liniste. Am inceput sa rad. Da, stiu, o sa ziceti ca e coincidenta, ca e vocea, ca a mana calda etc; dar eu stiu ca avem cel mai destept bebe.]

Si, cum spuneam, revenind la subiectul initial, despre oamenii straini, dar minunati, pe care ne este dat sa ii intalnim, ajung la momentul cu platit produse puse in cos.

Ajung la casa, mai era o singura persoana in fata mea, cu un singur produs.

Cand sa ma pregatesc sa pun lucrurile pe banda, doamna imi spune, cu un zambet larg: "Imi cer mii de scuze, daca imi permiteti, va rog, cateva clipe, sa sterg banda, ca n-am avut timp de la 6 de cand am intrat in tura si e deja prea murdara, mi-e mie jena". Nu ma grabeam, iar glasul si modul in care prezentase problema pareau sincere, asa ca nu am gasit niciun motiv sa refuz o asemenea rugaminte, absolut intemeiata.

A sters rapid banda (sa zic ca au trecut 30 de secunde) si a revenit: "Multumesc mult. Inca o data mii de scuza ca v-am facut sa asteptati. Puteti acum sa puneti produsele pe banda".

Am trecut la procesul obisnuit. Pus produse, intins card fidelitate, piuit produse, pus in cos etc.
Printre lucrurile mele erau si doua tricouri, pe care doamna a simtit nevoia dupa ce le-a scanat pretul sa le impatureasca frumos, de parca le oferea cadou. "Lasati, nu le mai asezati", intervin eu sa opresc un proces atat de minutios. "Nu, nu, macar asa cat de cat sa le asez, ca nu vi le pot arunca pur si simplu, nu e frumos". Am zambit.

Iar la final, dupa ce am platit, doamna cu acelasi zambet cald a completat portretul care mi-a incantat seara de cumparaturi: "Sper ca sunteti cu masina". "Nu, dar o sa vina cineva cu masina sa ma ia". "Foarte bine, ca stiti ca nu aveti voie sa ridicati atat de multe totusi". "Stiu, multumesc". "O seara placuta si nastere usoara", imi spune in final, intinzandu-mi bonul. "Doamne, ajuta si multumesc".

Intr-adevar, multumesc. Sunt rare momentele de acest gen, dar pentru mine valoreaza enorm.
Exista o speranta. Cat inca mai sunt printre noi si astfel de oameni, mai avem o sansa.

***

Ma invart prin SIR aproape fara niciun motiv anume. Nu ma dau in vant dupa cumparaturi, nu sunt cea mai mare cheltuitoare in viata (aproape ca e o corvoada cand stiu ca trebuie neaparat sa achizitionez un obiect vestimentar sau incaltaminte), dar ma uit prin vitrine, poate zaresc ceva pentru noile forme (diforme).

Magazinul specializat mi se pare ca incearca sa ne fure pe fata. Preturi nesimtite pentru o luna - doua de purtat.

Si, plimbandu-ma printre standuri, aud in spatele meu "Ma scuzati, ma scuzati".

Cum stiu ca nu am cum sa dau de cineva cunoscut prin zona, ignor apelul si imi vad de drum.
Apelul se apropie si imi dau seama totusi ca eu sunt destinatarul cuvintelor.

"Ma scuzati ca va deranjez. Am vazut ca sunteti in aceeasi situatie cu mine si indraznesc sa va deranjez cu o intrebare: stiti cumva un magazin pentru gravide prin zona?". Era o doamna, impreuna cu sotul ei, intr-adevar in aceeasi situatie cu mine.

Ii povestesc despre magazinul din SIR, despre care as putea sa dau indicatii si cu ochii inchisi.
"A, l-am gasit si noi pe acela. Dar e cam scump totusi, un milion sase sute o pereche de pantaloni e mult".

Dau aprobator din cap. Nici mie nu mi se par corecte preturile. Totusi, nu e un lucru pe care sa zici ca il porti pana se toceste. Nu platesti nici macar o eticheta de mare brand. Doar se profita ca esti disperat si nu ai alternative.

"Nu stiti totusi un alt magazin prin zona, va rog?".

M-am simtit vinovata sa ii spun ca nu, desi asta era adevarul si chiar daca stiam foarte bine, pe propria piele, ce inseamna.

Dar nu m-am limitat la un simplu nu, cum poate ca mai toti cei care ma cunosc s-ar fi asteptat (pentru ca, da, asa e, recunosc, nu sunt tocmai cea mai disponibila persoana de stat la barfe in mijlocul drumului; as putea chiar sa o citez pe mama si sa sunt ca sunt o salbatica).

I-am povestit de Kiabi. Unde se afla, cum am dat de o promotie acolo, cum am dat 700.000 (lei vechi) pe o pereche de blugi cu burtica, ce mai aveau pe acolo si tot ce stiam eu. Si am vazut cum parca pe fata femeii (si, implicit a sotului) a aparut un licar de speranta.

Iar multumirile lor - atat de sincere, atat de pline de bucurie si speranta - au fost de parca eu insami rezolvasem toate problemele legate de tinuta, infatisare, forme etc.

De ce m-am simtit atat de aproape de acel om, de ce mi se parea ca am vorbit cu un vechi prieten, de ce am plecat apoi zambind, nu stiu; dar e bine ca mi se poate intampla si asa.

***

Sa nu te astepti niciodata ca un barbat sa se ridice si sa iti ofere locul. (S-ar putea sa fie invidie pentru ca ii faci concurenta la volumul burtii, semn de bine si putere).

La inceput o sa te simti putin ciudat, o oarecare vinovatie, ca ridici oameni care poate sunt la fel de obositi ca si tine.

Apoi o sa iti dai seama ca e totusi mai confortabil sa multumesti si sa iei loc, decat sa te inghesui in multime si sa te feresti de coate, sacosi si imbranceli.

Sa nu te mire totusi daca o sa dai peste o tantica, de doua ori mai mare decat tine, care te impinge sa isi faca ea loc pe scaun inaintea ta. Sau daca o alta o sa se holbeze la burta ta timp de vreo sase statii, ea de pe scaun, tu tinandu-ti echilibrul si spunandu-ti ca daca e sa cazi, o sa cazi pe moale, ca oricum e full in metrou.

Dar, slava Domnului, vei intalni si oameni (as sublinia oameni, pentru ca merita) care zambind (si nu doar de forma) vor insista sa iei loc, sa te protejezi, si nu vor accepta niciun refuz, oricat de amabil.

O doamna, care aproape ca trage de tine sa iei loc; si ce daca te simti bine, e si mai bine sa stai jos.

O alta, care foloseste limbajul semnelor cu partenerul ei de drum, care iti spune ca oricum ea a intepenit sa stea jos, asa ca mai bine ii iei tu locul.

O alta, care se scuza ca nu te-a vazut mai devreme.

Nu faci totusi abuz, pana la urma - multumesc lui Dumnezeu, esti o norocoasa, te simti chiar foarte bine (si cat stai in metrou, nu urci scari totusi). Iar cand singura persoana care se gandeste la tine este o tanara (poate mai tanara decat tine, care n-a trecut niciodata prin ce treci tu, dar poate ca isi doreste si spera ca atunci cand se va intampla va avea parte de o lume mai buna si de oameni ca ea care se vor gandi la binele unui strain), o tanara care mai are si vreo trei genti in brate, in fata scaunului, de care abia mai are loc si ea, o refuzi politicos si o asiguri de vreo cinci ori ca e ok, ca poti sa stai in picioare, ca nu e nicio problema (ca doar n-o sa o deranjezi cu toate bagajele alea, doar ca tu sa stai putin mai confortabil).

Gestul si insistenta unor astfel de oameni iti sunt de fapt de ajuns. Deja te simti excelent.

franturi

2010-03-09T10:40:00.003+02:00

mami nu intelege (sau nu vrea) ca nu toata lumea e asa sensibila ca ea, ca nu oricine se exalteaza la fiecare miscare a mea si ca nu toti cred ca e mai bine ca sunt doar dansator si nu si fotbalist...

uneori rade in hohote... cred ca se distreaza pe seama mea...

sta cu ochii pe mine ca pe butelie si ma inghionteste sa ma trezeasca sa stie ca sunt acolo, ca sunt ok...

o inteleg...

dar ma joc si eu... si oricat chef de inot as avea, cand simt ca se uita la mine, ma fac mic, mic, si nu mai misc nimic, aproape ca nu mai respir deloc...

iar cand ii simt mana aproape de mine, uit de tot si plutesc...

imi place...

***

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc.... Nu, nu inteleg.

Si nu plec de la premisa ca le-as stii pe toate sau ca am dreptate. Doar ca ma depaseste.

De cand noul statut se arata mandru in lume oarecum independent de timiditatea mea, periodic ridic din sprancene si respir adanc in fata unor situatii noi la care - recunosc - nu stiu cum sa reactionez mai delicat.

Imi place ca lumea pare ca se bucura (desi nu sunt totdeauna sigura ca se bucura pentru mine sau e o bucurie cu dedesubturi pe care nu cred ca vreau sa le aflu).

Dar reducerea fiintei mele la existenta unui bebe strumf nu mi se pare corecta fata de nimeni.
Ce ar trebui sa inteleg? Ca daca este el eu am disparut in neant si sa ii multumesc ca exista ca altfel as fi fost total ignorata? Pardon, dar atitudinea de genul "sa il hranesti" si "sa ai grija de el" exact asta arata, cat de ignorata sunt. Pentru ca - ghinion - si daca eu as tine cura de slabire, el tot ar gasi resurse in organismul meu sa se hraneasca, iar daca nu as avea grija de mine, chiar nu vad cum as putea sa am grija doar de el.

Dar sunt rea, asa e. Si abia acum inteleg de ce multe femei isi reduc universul de interes la un bebe; de vreme ce nimeni nu o mai vede pe ea, ea ca om, ci doar ea ca purtator de bebe, si de vreme ce toti fac referiri numai la bebe, ce alta solutie are decat aceea de a privi in aceeasi directie ca toti ceilalti...

Dar ma iertati daca nu vreau sa fiu la fel?

Nu, nu am planuri. Iau fiecare zi cum vine si merg inainte (chiar daca am o tunsoare de doi lei, chiar daca ma capseaza un caine, chiar daca nu imi gasesc fusta pentru burtoi, chiar daca am marimile unei vacute, chiar daca... ).

Nu ma gandesc prea departe (botezul nu mi se pare ca ar avea o importanta vitala la momentul prezent, cand mai am multe etape de trecut cu bine).

Nu imi fac vise, nu ma agat de iluzii si sperante...

Le voi lua pe toate asa cum or fi si voi vedea atunci...

Intre timp ma bucur de ce am, ce traiesc, ce imi este dat.

***

Am cei mai grozavi parinti din lume.

Chiar daca nu le stiu eu chipurile acum, ii simt.

Nu ma cocolosesc, nu ma rasfata in exces, nu ma alinta la infinit.

Dar ma iubesc.

Si mai ales se bucura cu si de mine.

Sunt haoisi, pusi pe sotii, niste nebuni.

Nebuni frumosi.

Tati a desenat pe burtica mamei fata mea. Ma rog, nici eu, nici ei nu stim cum arat de fapt. (eu zic ca seman cu amandoi, dar mai vedem, ca deocamdata nu am oglinda la mine).

Si au ras amandoi in hohote. Mami era in al noualea cer (va spun eu, ca simt cel mai bine). Iar tati era fericit sa o vada asa si sa ii fie alaturi.

Ce sa va mai zic de mine. Ca topaiam tot de bucurie sa ii simt atat de veseli.

Acestia sunt parintii mei.

Si o sa ne stea tare bine in trei.

tati meu

2010-02-16T16:56:00.004+02:00

Aseara am fost eu si tata.

De fapt nu eram doar noi doi, dar eram in special noi doi.

Tati a vorbit mult cu mine. M-a alintat. Si mi-a spus poezii.

Din cand in cand, mama radea, deci poeziile lui tati erau frumoase. (Eu n-am inteles exact.)

Mie mi-e de-ajuns sa ii aud glasul, sa stiu ca vorbeste cu mine, sa il simt aproape.

Tati e cel mai cald (nu are doar mana calda).

E tati meu.

introducere

2010-02-15T14:57:00.003+02:00

Acum ca cica stim toti ca am o puta (nu stiu ce e aia, dar tre sa fie de bine, de vreme ce mama anunta in stanga si in dreapta ca sunt normal si am o puta), sa va spun cateva vorbe despre mine - nu de alta, dar s-ar putea sa va ciocniti cu mama pe strada si intai sa va loviti de burta ei.

Nu ma intrebati cum am aparut ca sunt detalii necunoscute capsorului meu mic si cred ca nici mami si nici tati n-ar putea pune degetul pe calendar pe ziua sau ora exacta. Important e ca am aparut. Eu zic pentru ca si mami si tati au vrut sa apar - treaba lor de ce - dar mie imi place.

La inceput nu stiau decat ei de mine. Eram comoara lor. Doar a lor. Si m-am gandit din prima ca tre sa fiu tare special, daca ma tin doar pentru ei. Asa ca le-am facut pe plac si am stat cumintel, mititel, departe de ochii curiosi ai lumii.

Apoi m-au impachetat frumos intr-un cadou de Craciun si Anul Nou si m-au daruit celor dragi lor (si mie, prin urmare). Cred ca am fost primit bine - clar, sunt un cadou frumos - pentru ca n-am auzit pe nimeni sa (se) planga. Cel putin la urechiusele mele n-a ajuns nimic.

Acum nu mai stau pitit. Daca mami si tati au decis ca trebuie sa ma imparta si cu altii, or fi avut ei motivul lor. Si m-am pus pe treaba. M-am intins bine, am prins puteri si am inceput sa ma misc si sa ma arat la lume.

Pe mami o amuza tare cand dansez. Si stiu ca are momente cand sta cu ochii fixi spre mine, sa imi prinda o miscare. Sper sa nu stea cu ochii pe mine non-stop cand o sa fiu mare-mare.

Mami imi pune muzica, ma invata sa topai, imi citeste povesti si ma alinta. Ma mai si inghionteste uneori ca sa ma trezeasca sa ma salute, dar stiu ca o face pentru ca ii e dor de mine.

Tati are mereu mana calda. Imi place. Si parca as vrea sa ma cuibaresc in palma lui, dar nu mai pot, ca am crescut si ii trec peste degete.

Nu stiu cum ma cheama inca. Mami imi spune "bebe", iar pe tati il aud cu ceva de genu' "fi-miu", deci nu stiu care e numele meu. Daca voi aveti idee, sa imi dati si mie un semne, va rog.

Sunt foarte simpatici amandoi. Mai ales cand mami rade in hohote si incearca sa il provoace pe tati sa vada cum fac eu valuri din burtica. Doar ca eu nu pot sa fac valuri la comanda. Poate mai tarziu.

Abia astept sa le vad chipul. Sa vad culori (mi-au ajuns atatea umbre), sa ma agat de mana tatei, sa o trag pe mama de bluza, sa ne jucam, sa ma cuibaresc intre ei cand se uita la televizor, sa adorm cu zambetul lor in gand.

Deocamdata, le raspund si eu la glasurile de "buna dimineata".

ce faci?

2010-02-04T08:28:00.002+02:00

cand iti doreai, cand sperai, cand credeai,

aveai o sansa de a urca o treapta,

de a fi pe primul loc,

primul gand,

primul dor;

nu era in puterea ta,

si momentul a trecut;

si stii ca vei fii mereu dupa,

in planul doi,

la coada;

te resemnezi?

poezie

2010-01-27T09:39:00.002+02:00

un bebic atat de mic

facea baie-ntr-un burtic

inota, se rasucea,

tare bine se simtea

fragmente

2010-01-26T20:56:00.003+02:00

Inteleg de ce unii oameni prefera sa mearga la psiholog.

Nu pentru ca se gandesc ca ar avea o problema, nu ca ar avea nevoie cu adevarat de ajutorul unui profesionist. Ci din simplul motiv ca au ceva de povestit.

Nu stiu exact de ce, dar de multe ori ne e mult mai usor sa spunem ce simtim, ce gandim, ce stari traim, unui strain, decat cuiva oricat de apropiat.

Poate pentru ca exista distanta, necunoasterea, indiferenta chiar.

La acel strain nu ne asteptam nici sa ne dea sfaturi intelepte de "stiu eu mai bine", nici sa ne doreasca binele din categoria "drumul spre iad e pavat cu fapte bune", nici sa puna intrebari ajutatoare, nici sa ne judece si nici macar sa ii pese. Doar sa ne auda, ca de ascultat de fapt ne ascultam doar noi. Si poate asta si cautam. Ascultare.

***

Iarna asta parca vrea sa imi aminteasca de copilarie. Atunci stiu ca, intr-o iarna, nu reuseam sa iesim din bloc din cauza zapezii inalte, care bloca usa.

Acum e frig. Uitasem cat de frig poate fi iarna. Cred ca in afara ideii de om de zapada si sanius nu ma prea atrage nimic din iarna.

Doar ca acum mi-e mai frig decat de obicei - si am motiv pentru asta. Si nu mi-ar fi displacut o iarna mai blanda.

Dar, vazand cifrele cu temperaturile inregistrate prin diferite colturi din tara, ma gandesc intai de toate la bunica mea. E singura. Intr-un loc parca uitat de lume (care in copilarie mi se parea un taram de basm - poate tocmai pentru asta - si visam ca o sa ma mut acolo la un moment dat). Si ma intreb cum se descurca. Ma rog sa fie bine.

***

Crestem pe zi ce trece. Vizibil cu ochiul liber.

Si in timp ce ma intreb daca nu e totusi cam mult, ma gandesc ca gluma noastra cu "sa ne aratam la lume" nu mai e la fel de haioasa. A devenit un fel de "uita-te la mine".

Incep sa cred ca e un increzut.

[Clar nu seamana cu mine, care ma simt mult mai bine intr-un colt uitandu-ma la oameni, de la distanta.]

Dar poate mai bine asa.

pe drum... de pinguin

2010-01-21T10:22:00.003+02:00

Iesind de la metrou, in drum spre birou, intru pe o straduta unde pasii mei, oricat de marunti, reusesc cu greu sa ma tina la verticala. Sub zapada tocita o pojghita de gheata isi asteapta victimele.

Ma gandesc ca ar trebui sa fiu un melc, sa alunec usor, incet-incet, pana la destinatie. Si poate ca, la fel ca melcul, care are permanent inima cat un purice de teama sa nu fie strivit de vreo talpa uriasa, la fel stau cu sufletul chircit sa nu ma trezesc cu roatele in sus.

Ma si vad ca un fel de pinguin in blugi, in lupta mea de a ma tine dreapta (sau cocarjata, dar in picioare). Pana sa zambesc, zaresc in fata mea un alt pinguin in raboi cu gheata.

Ii urmez pasii pana la prima intersectie unde intru pe o alta straduta, fara urma de trotuar. Doar doua santuri formate de rotile masinilor, cu aceeasi obglinda de gheata camuflata de zapada tocita. Aleg varianta mersului greu si apasat prin zapada neatinsa de roti si simt cum obosesc si mai mult la fiecare nou pas. Imi ridic cu greu picioarele din zapada, dar nu cedez.

La urmatoarea intersectie ma intorc cu totul - ca pinguinul in blugi care sunt este camuflat si intr-o geaca umflata (geaca e de vina, nu eu) cu gluga incheiata, asa ca daca as intoarce doar capul m-as lovi doar de o latura a propriei haine-aparatoare - ma intorc, deci, cu totul sa ma asigur ca nu sunt in pericol de a vedea un pinguin pe vreun parbriz si imi continui pasii spre birou.

Ultima suta de metri e un adevarat patinoar de gheata. Si fiecare noua masina care vine din sens opus nu face decat sa dezvaluie si mai mult din oglinda care parca ma asteapta sa luam contact direct. Rezist, insa.

La poarta ma intampina singurul portar care este si om, care de fiecare data ma intreaba daca am inghetat; probabil face asta cu toata lumea - ceea ce nu il face decat un si mai om - dar apreciez in primul rand intrebarea adresata mie si mai ales faptul ca iese din cutiuta lui in care probabil e ceva mai cald, doar ca sa salute si sa intrebe de binete. Daca ar fi toata lumea asa... Zabovesc deci cateva clipe sa schimbam doua vorbe despre vremurile si iernile de alta data.

[Hm, curios, la fiecare schimb de replici de acest gen imi amintesc ca nu sunt chiar asa copil cum ma privesc eu din interior si realizez - pentru a cata oara? - ca intotdeauna mi-a fost mai usor sa stau la povesti cu un om mult mai mare decat mine, decat cu cei din generatii apropiate (usor mai mici).

Intotdeauna mi-au placut oamenii mai maturi, de la care as fi putut invata ceva sau macar asculta ceva din care as fi putut extrage o invatatura personala. Poate de aceea si printre prietenii mei se afla si oameni apropiat mai mult de varsta parintilor mei.]

Pinguinul de mine ajunge intr-un final la birou si pana diseara, la un nou mers adecvat, are tot timpul sa respire... ce bine i-ar prinde o zi cu soare si niste timp de facut un om de zapada...

copil frumos

2010-01-18T10:04:00.003+02:00

In filmuletul de sambata am vazut un copil frumos.

De obicei, cand ma uit la pozele mele - din trecutul indepartat sau cel mai apropiat - vad doar ganduri, multe ganduri, si mi-e greu sa imi dau seama exact care era acel unic gand sau sentiment care pulsa in momentul pozei. Incerc sa ghicesc, sa imi dau cu parerea, intrezaresc uneori si cate un zambet, la fel cum in alte ocazii aproape ca nu ma recunosc si privesc un om strain.

In filmuletul de sambata, insa, este bucurie, este joaca, este copilarie. Sunt eu. Asa cum sunt in sufletul meu, asa cum imi place sa fiu si cum sper sa nu incetez niciodata sa fiu. Si cum sper sa se mosteneasca sau sa se invete macar - eu cred ca am si mostenit ceva, am si invatat sau m-am invatat trecand prin vreme.

[Este si o arma de lupta, o arma de supravietuire, dar si o arma de fericire (stiu, cam nefericita alaturarea de cuvinte, dar e o arma de a rezista in fata rautatilor si a ramane cat mai aproape de fericire). ]
In filmuletul de sambata este un copil (mare) frumos, care canta, se joaca, danseaza, se bucura, este fericit. Se vede in topaiala lui, in zambet si in privire. Se vede, se simte, se transmite. Si sper sa ramana asa mereu.

Drumul pornise mai tarziu, incepuse cu emotii, traversase peripetii, toate depasite cu incredere, seninatate si optimism.

Primul drum la munte, la zapada. [Iar filmuletul ne va aminti si ii va arata prima noastra iesire la munte, in familie, in formatie completa.]

Nu va fi ultimul (cel putin asa ne dorim si asa ne propunem). Si poate pentru fiecare vom face un alt filmulet in care voi regasi peste ani acelasi copil vesel, drag, frumos.

raspuns

2010-01-13T09:13:00.004+02:00

Recunosc ca nu ma incanta prea tare sa ma intrebe ce face. Nu pentru ca nu ar fi frumos, sau nu as aprecia sau... ci pentru ca pur si simplu ma trezesc in situatia de a nu stii ce sa raspund, de a nu stii. Si nu imi place.

Adevarul este ca nu stiu ce face.

Ma gandesc ca daca ar fi fost de rau, as fi simtit. Si daca nu simt nimic, inseamna ca e de bine. Asa cred. Asa vreau sa cred.

Ca acei oameni care iti spun ca daca nu iti dau niciun feedback, daca nu comenteaza, inseamna ca cel putin nu e de rau.

Eu sunt altfel. Eu cred ca oamenilor trebuie sa le spui si cand e de bine, nu doar cand nu-ti convine ceva.

Asa si acum, as vrea parca sa mi se spuna ca e bine. De fapt vreau sa mi se spuna ca e bine. Nici nu concep altfel.

Doar ca acum nu stiu nimic nou. De fapt de dinainte de Craciun nu stiu nimic. Iar intrebarea zilnica sau de mai multe ori pe zi, din aceeasi directie, nu ma ajuta cu nimic. Pentru ca nu pot sa am decat doua raspunsuri - la fel de seci: "bine" (ceea ce imi doresc) si "habar n-am" (ceea ce e de fapt).

Nu stiu decat ceea ce citesc. Si sunt generalitati, aplicabile oricui sau dimpotriva, doar unor, foarte putini, nu si mie.

Poate ca e ca mine. Discret, linistit, in banca sa. Fara sa iasa in evidenta, cuminte in coltul sau privind in jur si luand aminte. Poate ca mai vrea sa creasca inainte sa faca galagie. Poate ca pur si simplu asa e normal. La mine, cel putin.

Incerc sa nu ma gandesc prea mult (si, cum spuneam, intrebarea repetata nu ma ajuta). Pentru ca - cu cat te gandesti mai mult, cu atat parca nu ai cum sa scapi si trebuie sa iti apara in gand o pata, un punct negru pe-acolo pe undeva. Il alung repede. Dar nu inseamna ca nu sta pitit dupa un colt de minte, asteptand momentul de slabiciune, sa-ti sara in ochi si sa topaie de fericire.

Mai am trei saptamani (pana la noi vesti). Ma rog sa fie sa nu ma fi inselat. Ma rog sa fie bine. Sa fie sanatos. E tot ce ma intereseaza - si nu accept altfel. In rest...

E ca la branduri, vreau sa imi vina bine, nu sa aiba o eticheta lucioasa. Plus, stiu foarte bine ca poti face dintr-un no-name si un brand de renume - cu ceva munca, dar se poate. Dar daca n-ai fondul, esenta, degeaba cu forma - merge doar la snobi.

Si-apoi fizicul se poate aranja - daca ai bani si oportunitati; si nu e iremediabil.

[Intr-o zi o sa-mi aranjez si fizicul meu. Pentru ca merit. Nu sunt nici cel mai bun om din lume, nici cel mai darnic, nici cel mai inaltator, dar ce-am avut, ce-a trebuit si ce mi-a fost dat sa fac, zic c-am facut.]

Pentru mine, o problema atata vreme cat raspunde la un tratament, cat se poate repara, nu e chiar asa o problema. Oricum, nu e tragic si, in niciun caz, sfarsitul lumii.

Da, vreau sa stiu ca nu sunt probleme. Ca e bine.

Si cand o sa stiu, o sa spun fara sa astept sa fiu intrebata.
Ca si daca n-am raspuns... cui foloseste?

PS: pentru cei care se intreaba: da, am emotii, dar imi bat joc de ele, asa poate scap.

iubire gresita

2010-01-12T12:35:00.003+02:00

In metrou, evadata pentru cateva clipe din cartea pe care o citesc (pe motiv de inghesuiala care nu imi permite sa dau pagina), prind din zbor o replica la telefon a unei colege de suferinta (a se citi calatorie cu acelasi vagon).

"Incep sa cred ca iubesc gresit".

Cum poti iubi gresit?, ma intreb. Poate daca esti mai degraba obsedat (ceea ce nu mai e iubire) sau gelos peste margini (care tot la obsesise ma duce), ai putea cred sa spui si asa. Dar eu nu pot sa cred si nici sa accept asta. Iubirea e iubire, e curata, e pura, e frumoasa, e inaltatoare; cum ar putea fi ea gresita?

Am dedus ulterior din replicile fetei ca ea se referea la faptul ca e posibil sa iubeasca pe cineva care nu ii impartaseste sentimentele, care o considera doar o buna prietena, care poate nu o sa o iubeasca niciodata.

N-am prins finalul si concluziile discutiei, ca am coborat din metrou.

Dar mi-a ramas in minte expresia "iubire gresita".

De ce sa nu te bucuri de ce simti, traiesti si ai, pentru ca oricum nu poti stii ce se va intampla cu iubirea ta, gresita sau nu?

Am renuntat sa caut raspunsuri si m-am furisat in paginile cartii mele. Tot despre niste framantari sufletesti, dar altele...

review

2010-01-12T09:19:00.004+02:00

Sunt un copil prost. Nu, nu, sunt un copil frumos, care stie / a invatat sa traiasca, sa iubeasca si sa se bucure frumos.

Venind spre birou azi, la intrarea in curte, o pisicuta - d'asta calatoare haihui, vargata, dar grasunica si cu niste ochi superbi.

Cine m-a vazut macar de cateva ori stie ca nu pot rezista unei astfel de tentatii si ca trebuie sa ii vorbesc unui astfel de suflet, chiar daca stiu ca in secunda doi o va zbughi oriunde vazand cu ochii.

Dar de data aceasta... de data aceasta, pisicul s-a oprit in loc si mi-a dat voie sa ma apropii de ea; a miaunat parca a salut de prietenie, si si-a intins capul sa il mangaie (sau sa ma mangaie) de mana mea.

Mi-au dat lacrimile.

Exista semne peste tot. Ca e frumos. Ca sunt un om frumos.

Exact cand gandurile mele rosteau randuri care nu stiu daca vor vrea sa se astearna despre mine, despre cum sunt, despre cum imi place sa fiu.

Si parca pisicul mi-a iesit in drum ca o confirmare.

Mi-am lasat lacrimile sa-mi curga pe obraji pana la intrarea in birou. A fericire.

***

Imi era dor sa citesc. Toata vacanta de iarna m-am uitat spre cartile necitite, dar nu am reusit sa gasesc pornirea spre a deschide vreuna dintre ele si a incepe si sa traversez randurile propriu-zis.

Am inceput insa anul (chiar si cu cateva zile intarziere) cu pagini emotionante, frumoase, triste, dar in acelasi timp inaltatoare - depinde cum vrei sa le privesti.

Un om care isi pune sufletul pe tava, care iti arata cum poti intr-un fel de la uratul din jur sa te complaci asteptand... cine mai stie ce...

Cu cat inaintez in marturiile sale, invat parca mai mult sa ma plac pe mine cu felul meu ciudat de a trai si a ma bucura din aparent maruntisuri si nimicuri.

Dar cred ca e mai bine asa. Nu respir si-atat asteptand ceva mare sa ma bucure, ci traiesc bucurandu-ma de tot micul din jurul meu.

***

Voiam sa scriu de mult. In fiecare dimineata, pe drumul de la metrou la birou gandesc frumos, ganduri pe care imi spun ca le voi scrie undeva, ca merita sa fie aratate in lume, ca la parada.

Dar cand ma asez in fata calculatorului, parca stiu ca vor fi expuse in vitrina si dau bir cu fugitii.

Astazi imi spuneam ca sunt un om frumos. Ca am invatat (si am fost invatata) ca daca nu te placi, nu te iubesti, si nu te lauzi singur, nici cei din jur nu vor vedea - sau daca vor vedea, vor trece cu vederea.

[Suna a infatuare, poate, dar nu gasesc niciun motiv acum sa nu spun si sa nu simt asta pentru si despre mine.]

Nu sunt un om al brandurilor (nu pentru ca neaparat nu mi-as permite), doar ca nu inteleg de ce sa dai un ban in plus pentru o eticheta. Mai bine vad un film. Mai bine cumpar un om de zapada din ciocolata alba pentru colegi. Mai bine o mandarina dulce. Astea fac mai mult decat o eticheta. O imagine in oglinda intr-o eticheta nu valoreaza nici o miime dintr-un suras al unui om drag sau o mana calda.

Asta caut eu. Si asta ma bucura.

Ca un miaunat si o gudurare de pisica, fara sa astepte nimic in schimb; oprindu-se in loc atunci cand ii spui ca din pacate nu ai nimic sa ii dai de mancare; dar fara sa fuga, ci privindu-ti pasii in urma, zambindu-ti parca doar tie.

Sunt un copil frumos, care iubeste frumosul, l-a iubit si-l va iubi toata viata (sper) in orice forma, dar in croiala si nu in eticheta.

Si pot oricand sa plang de frumos.

De urat nu mai vreau sa plang.

Nu vreau sa permit uratului sa se apropie.

Sunt doar pentru frumos.

***

Inspiratia mea e undeva inlauntru.

Si de cele mai multe ori ramane acolo.

Macar de s-ar mosteni.

***
Craciun. Mers la parinti. Cadouri materiale, simbolice, vesti bune (zicem noi). Toate valoroase. Fete cazute, inmarmurite, lacrimi in ochi.

Imi plac surprizele placute. Si imi plac oamenii care stiu sa arate ca sunt placut surprinsi. Si care se bucura. Sincer, adevarat.

[Daca e ceva ce vreau sa ramana mai departe in neamul meu este sentimentul sincer, aratat, impartasit - inima pastrata in secret sub cheie e pe jumatate moarta.]

***

Revelion cu prieteni. Bucurie din plin.

Dar inainte, in ultima noapte a anului, ne primim minunea (de a regasi ceva pierdut, nu neaparat tragic, dar nici tocmai de bine).

Frumos mod de a incheia un an - un an bun, foarte bun (incerc sa nu exagerez, dar nici sa ma vait fara motiv).

***

Inceput de an cu vesti. La prieteni. La colegi. La oameni dragi.

Bucurie (cred). Imi place sa cred ca da.

Eu - da.

Imi plac vestile frumoase, bune, si cand sunt primite la fel.

***

Si parca acum ar stii. Nu trebuie sa se mai ascunda, asa ca a inceput sa isi faca loc. Se arata lumii. La fel de frumos ca noi (asa simt eu, cu sufletul).

Si pentru el/ea si pentru noi am lacrimi de fericire. Si sunt mai optimista decat am fost vreodata. Ma rog sa ramana totul asa - frumos, linistit, inaltator.

PS: sper ca gandurile mele sa fie mai prietenoase si sa accepte sa fie aratate.

bloom

2009-12-15T12:59:00.002+02:00

afara ninge si la geam mi-a inflorit o floare...

ce poate fi mai frumos?

da, stiu, am o lista lunga...

dar lasa-ma intai sa ma bucur de acest tablou.

in dar

2009-12-07T10:04:00.003+02:00

Cine ma cunoaste stie ca am aproape o problema cand e ocazie de sarbatoare si de cadouri. Este momentul cand latura mea de zgarcita consecventa este aruncata la cos si intra in actiune o mica ramasita de mostenire genetica muiereasca de "cheltuie tot din portofel" sau ceva pe-aproape.

Nu am tocmai o explicatie logica a transformarii - poate nici nu exista, cert este insa ca ma puca o dorinta fara seaman de cautat prin magazine idei de cadouri. Si chiar daca imi spun aproape in fiecare an, de fiecare data, ca trebuie sa ma opresc la un cadou, nu ma pot abtine. Tot iau inca ceva si inca ceva, pana cand nu mai am resurse. Si tot nu sunt multumita.

Cred ca e un fel de egoism, pentru ca in subconstient abia astept momentul in care persoana cadorisita descopera ce se ascunde in punga. Vanez orice mic semn de multumire si bucurie. Un zambet cat de mic, o sticlire cat de palida in ochi si ma simt brusc foarte bine.

Poate de aceea imi plac copiii, imi place curiozitatea lor, nerabdarea, entuziasmul, bucuria de a primi ceva doar pentru ei. Si la toate aceste trairi nu vreau sa renunt, oricati ani as adauga la viata asta.

Si cred ca simt ca e sarbatoare cu adevarat doar atunci cand vad acest gen de bucurie.

Si le multumesc colegilor mei pentru ca astazi au lasat totul balta pentru cateva clipe ca sa asambleze jucarelele din ouale kinder primite cu o zi intarziere de la mos.

Si le multumesc celor dragi ca imi permit sa fiu eu, ca primesc cadourile cu zambetul pe buze. Pentru mine n-ar fi sarbatoare altfel.

Si, recunosc, ca nu stiu ce as face daca intr-o zi as fi obligata de cine stie ce imprejurari sa nu pot face cadouri celor apropiati. Nici nu vreau sa ma gandesc ca ar putea exista o astfel de zi. Dar cred ca as gasi eu o solutie de supravietuire. As reusi eu sa inventez ceva din pietre, frunze si praf si tot as avea ocazia de a vana iar un zambet si un licar in priviri.

La multi ani!

vise

2009-11-20T16:40:00.003+02:00

de ce sa nu visez? e arma mea in lupta asta... si daca visele din noapte ma trezesc in plans in hohot, imi raman visele de zi sa le tranteasca la pamant, sa le calce in picioare si sa imi redea un zambet...

de ce sa nu visez? n-am cum sa pierd... ce daca nu uit ce am aflat, ce daca stiu tot si mi se reaminteste, am visarea si speranta sa mature tot in cale si sa imi faca drumul drept...

de ce sa nu visez? eu sunt aici... poate a ramas pe undeva prin preajma si da buzna si amesteca tot, dar eu mi-am castigat dreptul sa continui sa visez...

si de ce sa nu visez?

pot visa si pentru tine...

visez pentru amandoi...

mica

2009-11-20T16:15:00.003+02:00

era atat de micaaa.... ochii... doua margelute cat o gamalie de ac, dar inchisi asa parea ca ar fi vrut sa spuna "mai lasa-ma putin", "stinge lumina", "ce caut eu aici"...

manutele stranse a nervi, a teama, a aparare de ceva necunoscut...

dar gurita... gurita care te-ai fi asteptat sa scoata un sunet, cat de mic, de zgomotos, parca pregatita sa te strige, cand te-ai astepta mai putin...

prinvind-o atat de mica... ar fi vrut sa o ia iute in brate, sa o stranga la piept si sa o pupe din talpi si pana-n crestet... dar incercand o apropiere simti cum incepe sa tremure tot mai tare... ochii inchisi, pumnii stransi si buzele intredeschise... ramase incremenit in aceeasi uimire ca in prima secunda...

nu putea crede... sau credea, dar parca...

si bursc deschise ochii... si schita un zambet atat de fiiiin...

simti ca se ineaca, nu mai are aer sa respire, se apropie de un stop cardiac sau... ceva... orice... dar nu de bine... nu, nu se poate sa plangi, asa ceva nu...

intinse bratele si o ridica... atat de micaaa... ar fi putut sa jure ca ii zambeste, ca nu mai e speriata, ca il recunoaste de undeva...

atat de mica... a lui...

doar el

2009-11-18T12:12:00.003+02:00

Nu, n-am niciun motiv anume. Sau poate am toate motivele din lume.

De ce scriu asta tocmai acum? Pentru ca asa simt. Si poate ca nici nu se potrivea un text mai bine dupa atata vreme de absenta.

Fiecare avem langa noi, in viata noastra, oameni extraordinari, oameni care ne fac sa tresarim, oameni de care ne este dor pana la durere, oameni fara de care stim ca n-am fi fost asa cum suntem.

Dar, asa cum spun si parintii mei, nu exista om mai important decat omul de langa tine.

Asa am fost educata, asa am crescut, asa am crezut si asa m-am comportat mereu.

Acum merita.

Omul de langa mine e un om deosebit, si nu doar pentru ca ma suporta in preajma lui.
Desi nu face parte din categoria celor mai rabdatori oameni din lume, depune eforturi extraordinare si ma impinge de la spate sa ma urc la volan in incercarea disperata de a ma face sa uit de teama si a prinde curaj in trafic. E drept ca ma pierd de fiecare data si ii intind nervii la maximum, dar cumva gaseste resurse sa imi mai dea o sansa. Si sper ca intr-un final sa ii reuseasca manevra si sa ma vad si eu cu ceva tupeu si entuziasm invartind colacul si apasand pe pedale.

Apoi, desi nu a prea fost obisnuit asa si nici nu pare sa topaie de fericire, ma lasa sa imi fac tamblaua si sa ma pisicesc toata, sa ma alint (si sa il alint pana aproape de sufocare), sa ma copilaresc si maimutaresc, sa citesc basme si povesti nemuritoare, sa lalai cantece cu pitigoi si pitici.

Nu ma vrea o femeie de casa (ba tine mai mult la "cuconismul" meu), ma indeamna sa mai ies cu fetele (pacat ca nu mai avem, nici eu, nici ele, timpul de altadata), se bucura cand imi cumpar ceva care sa imi puna feminitatea in valoare, nu il deranjeaza deloc (dimpotriva) cand am muzica la maximum si topai din toate incheieturile si ma lasa sa aleg filmele la cinema, indura si o poveste "de batistute" doar pentru ca prefer genul.

Pentru toate astea, pentru pupicul de dimineata si fiecare minut prelungit impreuna, pentru multe altele, el este singurul si cel mai important om din viata mea.

Alaturi de el vreau sa vad fiecare rasarit si apus de soare, cu el vreau sa spunem povesti de adormit bebei si cu el vreau sa imi iau lumea in cap oricand si in orice directie.

Si inca nu stiu daca sa ii spun vietii sau lui multumesc, dar stiu ca am atatea motive sa zambesc ca parca sunt un copil care n-a cunoscut niciodata tristetea.

noutati

2009-11-02T09:15:00.003+02:00

Sa va povestesc despre un final de octombrie plin.

Cand nu mai credeam ca mai plecam pe undeva in toamna aceasta, imi intra in cap cu incapatanare ideea ca nu se poate asa. Si cand i se pune omului pata, nu o scoti nici cu toti detergentii minune la un loc.

Asa ca m-am pus pe cautat. Okeeei, mi-am spus. Nu avem sanse la prea multe zile de concediu, dar macar un weekend putem fugi undeva. Deci merge un City Break.

Initial m-a batut gandul de o Roma, dar nu cred ca trei zile sunt de ajuns. Apoi am zis ca Milano e mai potrivit, dar fie ofertele se incheiasera la inceputul lunii, fie preturile erau de-a dreptul nesimtite - dadeai pe un weekend cat pentru un sejur intreg.

Nu stiu cum, dar am ajuns sa imi pice ochii pe Praga. Si am dat peste o oferta mai mult decat rezonabila pentru niste oameni care isi cumpara biletele cu doua zile inainte de plecare.

Zis si facut. Adica aranjat la agentie, facut cheta de euro prin birou (deh, nu prea ma gandisem ca chiar o sa apuc sa cumpar biletele respective) si achizitionat biletele avion si voucher cazare.

Am ajuns la Praga sambata dimineata cu noaptea in cap. Au urmat trei zile de strabatut pe jos orasul, de-a lungul si de-a latul, la propriul.

Ce mai, nu imi mai simteam taliple (de fapt, le simteam, dar as fi preferat sa nu, atat de tare ma dureau), dar a meritat din plin. Poate ca nu stiu ei sa faca dulciuri sau produse de patiserie (sau oi fi eu prea pretentioasa), dar la cat de frumos e orasul ala, praghezii nu trebuie sa ofere nimic in plus. E adevarat, nici ca Parisul nu este (inca ramane pe primul loc in topul preferintelor), dar Praga este un oras foarte placut. Sa te plimbi, sa te linistesti, sa vezi o capitala turistica adevarata.

Bucurestiul nu va fi niciodata o capitala turistica.

Dar sa nu ne intristam si sa va mai povestesc una. La capitolul reusite.

Nu prea ma pricep eu la lauda de sine si de aceea nu o mai lungesc si va spun direct ca de la sfarsitul lui octombrie sunt purtator de permis auto. Am facut-o si pe-asta. Normal ca de gura celor dragi care, in sfarsit, au reusit sa ma convinga. Normal ca am emotii si alte cele. Dar macar am scapat. Am carnet, deci trebuie sa imi iau lamai (sau mamaligi) de pus in geam si sa trec la treburi serioase.

Prima experienta a fost chiar ieri, la intoarcerea de la parintii mei.

Intai am crezut ca e o gluma, apoi m-am asteptat la fiecare clipa sa trag pe dreapta si sa schimb locul, pentru ca in final sa opresc in fata blocului. Am mers si cu viteza a cincea, am atins si 90 la ora, dar cand am intrat in Bucuresti am inceput sa tremur. Bine ca am ajuns totusi teferi si nevatamati.

Stiu, nu prea am curaj - ceea ce nu e tocmai bine, dar macar am vointa. Si sper sa mai am ocazii in care sa imi exersez talentele (hi, hi).

ar...

2009-10-17T00:03:00.002+02:00

Ar trebui sa fiu fericita. Sa strig in gura mare. Sa afle toata lumea.

De ce nu?

Ar fi trebuit sa fie doua voci...

zambet cu si despre ... pantofi

2009-10-02T17:55:00.004+02:00

Am primit pe mail.

Si cum alta inspiratie la ora aceasta nu am si nici nu vreau sa va las pe uscat, luati de-aici si zambiti - mai ales voi, doamnelor.

Barbatii sunt precum pantofii !!!

cei care iti plac, te costa...

foarte putini merita pastrati mai mult de un sezon...

daca nu ii iei potriviti, s-ar putea sa te bata....

cei comozi nu te atrag, iar cei care te atrag nu vor sa intre....

oricat le-ai vorbi, nu devin mai maleabili...

unul singur nu e de ajuns decat pentru cenusarese...

unii merita lasati la usa...

lumea te judeca in functie de ei...

alte femei te invidiaza pentru ai tai, iar tu invidiezi alte femei pentru ai lor...

cei sireti trebuie legati...

toti trebuie calcati in picioare...

in curand

2009-10-02T17:19:00.004+02:00

Nu, n-am uitat.

Promit sa pun mana pe inspiratie si sa ma apuc de treaba.

Mai dati-mi ragaz, va rog, putin.

Cum, necum, tot arunc eu cateva randuri pe-aici.

Macar ca imi fac planuri de vacanta tarzie si va povestesc.

Weekend linistitor va doresc!

schimbari

2009-09-16T07:35:00.003+02:00

Oamenii nu se schimba fundamental, ci doar pe ici pe colo. E ca si cum ai avea un patrat si ii rotunjesti putin colturile; in esenta tot un patrat ramane. Si totusi acele rotunjiri pot face diferenta.

Dupa ce iti imparti viata cu un om cinci ani, sa spunem, te astepti ca relatia respectiva sa dureze peste ani, peste distante, peste nou si peste vechi. Te gandesti ca legatura creata nu are cum sa se rupa prea usor.

Se intampla insa ca viata sa te contrazica.

Drumurile se despart si te trezesti brusc in locuri diferite, cu oameni diferiti, intr-o lume diferita.

Si nu e neaparat ca te schimbi sau ai alte gusturi sau interese, dar preocuparile si prioritatile prind alta forma.

Si, incet, aproape fara sa iti dai seama, legatura voastra se tine doar de firul amintirilor. Povestile zilnice de altadata se transforma intr-o intalnire cand si cand, apoi devine un telefon de ziua de nastere si de sarbatori, apoi un telefon pe an e de ajuns, iar in final bifam un scurt sms cu ocazii deosebite.

Nu uiti. Nu pot sa cred, de fapt nu vreau sa cred ca uiti. Oricate noutati ti-ar aduce viata in cale, sunt anumite relatii, anumiti oameni pe care nu ii poti sterge total.

Doar ca ceva, cumva, undeva s-a rupt. Si e trist. Pana la urma nu e nimeni vinovat, pur si simplu s-a intamplat.

Iar cand, intr-o zi, iti calci pe inima si iti spui "si ce daca eu am sunat de ziua lui/ei, dar in schimb am primit doar un sms sec de ziua mea" si pui mana pe telefon si suni iti dai seama ca totusi trecutul nu se mai poate intoarce si nici relua din punctul ramas. Si cand, dupa ce storci omul de toate informatiile bombardandu-l cu intrebari, si mai arunci si o invitatie la o cafea la care primesti un raspuns mai mult intr-o doara "da, cred ca ar fi dragut", inchei cu urari de dragul vremurilor de demult si inchizi telefonul cu si mai multa tristete.

Sa nu imi spuneti ca nu v-ati intalnit niciodata cu aceasta situatie. Ca nu aveti niciun vechi prieten care nu mai este la fel de prieten ca pe vremuri sau care intre timp a devenit mai mult o cunostinta. Ca nu exista macar o persoana careia sa ii duceti dorul stiind ca lucrurile nu mai stau la fel intre voi.

Eu stiu sigur ca am cel putin o persoana de care imi amintesc cu drag, cu care am impartit ani frumosi din viata, dar cu care azi nu mai impart decat amintiri ale unor timpuri de demult apuse. Si chiar daca povestesc cu drag despre ea, nu vad cum am putea sa mai fim la fel de buni prieteni ca odinioara. Nu ne-am certat, n-am avut nimic de impartit, doar ne-am dus in orase diferite; si cand ne-am regasit parca nici zambetul, nici privirea nu ii mai erau aceleasi. In mod sigur prietenia noastra nu mai era la fel de puternica.

Pur si simplu unele lucruri trebuie sa se intample intr-un fel anume.

Asa cum nu cred ca exista intamplari pe atat de intamplatoare cum ne par noua, la fel cred ca vata este asa cum trebuie sa fie, oricat de socanta, de dureroasa sau de nedreapta ni s-ar parea la un moment dat.
Si poate trebuie sa ne bucuram de ceea ce este frumos, mangaietor si cald in aceeasi viata pe care o traim. Sa ne bucuram de oamenii care ne ies in cale, care ne raman alaturi si care isi amintesc de noi cu drag.

Si sa zambim mai des.

aer de weekend (13) ... cu coarda

2009-08-31T10:57:00.006+02:00

O sa incep cu ce e mai important: sunt foarte mandra de mine.

Dupa un nou inceput de weekend cu petrecere prelungita pana dimineata, sambata am plecat iar cu trupa la munte. Cu cortul, bineinteles.

Un gratar pana tarziu in noapte si s-a cam dus ziua.

Duminica, deja nu mai e nicio surpriza, ne-a gonit ploaia. Din fericire, dupa ce bausem deja cafeaua, luasem micul dejun si stransesem corturile.

Dar noi mai aveam un plan in minte. Sa incercam corzile facute / cumparate cadou de alpinistul nostru.

Si am gasit si podul potrivit, nici prea aglomerat, nici prea inalt, undeva pe drumul dinspre Sinaia spre Targoviste.

Si, da, am incercat si eu. Ba chiar de doua ori: pe pod si pe zid. Desi tremuram toata, nu puteam rata o asemenea ocazie.

Mi-am adunat ultimele resurse de curaj (sau de nebunie, cum vreti), m-am ancorat si mi-am dat drumul cu coarda (in rappel, sau cum se cheama).

Primele clipe sunt cele mai grele, dar apoi e chiar demential. Nici nu mai simteam ca ploua. Mi-a placut la nebunie. Si sper sa am ocazia sa incerc si o tiroliana.

Supeeeeeer!

O sa las imaginile sa vorbeasca de la sine.

catren

2009-08-27T14:23:00.002+02:00

da-mi marea din ochii tai

sa-ti sarut razele de soare din par

da-mi dansul zambetului tau

sa-ti sarut visul din inima

frant

2009-08-27T08:36:00.003+02:00

Am obosit.

Am obosit sa ascult probleme altora si sa nu am voie sa spun ce ma supara si ma doare si pe mine.

Am obosit sa raspund la intrebari inutile doar de amorul conversatiei.

Am obosit sa mi se ceara energie la maximum cand nu m-am mai odihnit de o gramada de vreme.

Am obosit sa accept ca nu avem timp de noi, doar de noi.

Am obosit sa ofer intelegere si rabdare si flexibilitate si compromis si sa primesc in schimb noi cereri in aceeasi directie.

Am obosit sa iert si sa nu am voie sa fac nici cel mai mic pas gresit de parca as fi sau mi-as dori sa fiu perfecta.

Am obosit sa dau importanta oamenilor care imi arata ca nu dau doi lei pe mine.

Am obosit sa cred ca lucrurile se vor schimba si vor aparea semne ca ma insel.

Am obosit sa ma intreb daca nu cumva e vina mea ca inchid ochii si las de la mine.

Am obosit sa ma trezesc cu noaptea in cap si sa ajung acasa fara putere de viata.

Am obosit sa visez la un concediu si-atat.

Am obosit sa sper ca voi avea familia mea.

Am obosit sa nu reactionez la presiunile celor care cred ca daca ai 30 de ani ti s-a sfarsit viata.

Am obosit sa zambesc frumos ca sa nu supar, chiar si cand nu mi se arata niciun motiv pentru asta, dimpotriva.

Am obosit.

Vreau o pauza.

Vreau vacanta.

Vreau sa plecam undeva, sa ne inchidem telefoanele, sa vizitam cat mai multe, sa umblam pe strazi, sa stam la soare, sa ne cumparam magnetei si carti de joc, sa mancam pe apucate, sa adormim tarziu dar veseli, sa pornim la drum a doua zi, sa facem poze multe, sa fim copii, sa ne regasim, sa o luam de la zero, sa construim un drum, o viata, un camin, sa ne dragalim, sa fim iar noi doi.

Ne facem bagajele?

perla

2009-08-27T08:11:00.003+02:00

Stiti ca nu sunt un fan al mersului la cumparaturi si ma mai pierd prin magazine doar cand vine vorba de cautat idei sau solutii pentru un cadou.

Aseara am fost intr-un astfel de moment.

Si dupa cate discutii si scene am vazut de-a lungul timpului in mini-sesiunile mele de shopping, ieri am auzit una foarte tare.

Un el si o ea. El intreaba: "Iti mai cumperi ţâţitoare?".
Ce sunt alea? Am reusit sa deduc: sutiene.

Doamne, ma intreb de unde si cum ajung oamenii sa scoata asemenea perle.

Am si eu o gramada de cuvinte si denumiri pocite, dar la asa ceva nu mi s-ar fi dus mintea.

O fi un semn ca imbatranesc? :D

nu vreau

2009-08-27T07:26:00.004+02:00

Nu vreau sa fiu ca ei.

Nu vreau sa nu-mi pese de ce simte celalalt, daca ceea ce fac sau spun ar putea sa il deranjeze sau sa il puna intr-o postura dificila.

Nu vreau sa uit de ziua de nastere a cuiva, sa nu-l sun, iar daca mi se aminteste sa ma fac ca ploua.

Nu vreau sa ma duc la cineva in vizita, la cateva zile dupa o sarbatoare, sau pur si simplu fara niciun motiv anume, cu mainile in buzunar.

Nu vreau sa ma gandesc doar la cum sa ma pun pe mine intr-o lumina buna, sa ies in fata, calcand totul in picioare sau facand lucrurile doar de suprafata.

Nu vreau sa iau decizii fara sa intreb si pe celalalt (ceilalti) ce si-ar dori.

Nu vreau sa primesc ceva si sa devin carcotasul sef, uitand sa apreciez gestul si sa spun multumesc.

Nu vreau sa critic ce face si ce este un om, fara sa incerc sa inteleg si fara sa ma gandesc ca poate il jignesc.

Nu vreau sa ma prefac ca ascult pe cineva, dar sa nu aud o vorba din ce spune, apoi sa ii arunc in fata ca nu stie sa se exprime clar.

Nu vreau sa joc teatru ieftin sau sa ascund ce gandesc si ce simt cu adevarat.

Nu vreau sa ajung ca ei si sa cred ca e corect asa.

Lasati-ma pe mine cu "ciudatenia", cu "defectul" si cu "greseala".

Dar nu va suparati ca nu va vreau in lumea mea.

incapatanare de copil

2009-08-26T18:13:00.003+02:00

Traim intr-o lume in care problema pe care o vedem toti este legata de faptul ca suntem tot mai incruntati, tot mai incrancenati, tot mai seriosi, tot mai preocupati, tot mai intristati...

Dar cand incerci sa te rupi de aceasta lume, cand incerci sa lupti sa nu te mai lasi prada profilului acestei lumi, cand incerci sa razi, sa te bucuri de orice nimic din jurul tau, sa te alinti, sa te joci, sa redevii copil, sa fii iar naiv, sa ai curajul sa spui ce gandesti, sa te prostesti (nu sa devii prost), cand vrei sa fii asa este aproape imposibil sa nu se gaseasca macar o persoana - indiferent de moment - care sa se arate forte darnic in a te ajuta sa primesti un tratament.

Asa e, ai o problema.

Problema de a nu mai vrea sa fii acest adult care cauta mereu solutii si complicatii. Problema de a refuza sa fii preocupat de grijile cauze ale ridurilor de pe frunte Problema de a nu lua cu tine acasa nervii de la munca, cu furnizorii si clientii, cu calculele care nu vor sa lasa un plus mai mare in bugetul firmei.

Problema de a nu te concentra doar pe a deveni mare director dormind la birou - nu, nu iti ridica statuie. Problema de a nu strange orice leut la saltea - nu, nu iei nimic cu tine in groapa. Problema de a nu iti focusa toata energia pe propria persoana - nu, singuratatea nu inseamna viata.

Problema de a te incapatana sa zambesti, sa traiesti, sa fii fericit.

PS: Cine are o problema cu copilul ce sunt uneori, in dorinta de a nu ma lasa condusa de adultul care mi se dezvolta in vene, poate foarte usor sa imi lase in urma o carte cu povesti.

aniversari

2009-08-25T08:25:00.004+02:00

In ultimele doua zile am fost fericita. Nu ca nu as fi eu mereu, dar sa zicem ca am avut niste motive in plus sa fiu si mai si.

Duminica s-au intors parintii mei din concediu. Primul lor concediu dupa nspe mii de ani (cel putin 15). Au fost la bunica la tara si apoi la mare. Au facut si poze. Au venit bronzati. Si s-au relaxat.

Nu stiu daca acest concediu a fost si rezultatul insistentelor noastre, dar cred ca am fost eu mai entuziasmata de el decat parintii mei.

Oricum, sper sa fie doar inceputul, sa redescopere gustul plecarilor in vacante si sa isi doreasca sa plece cat mai des. Pentru ca merita. Si chiar e timpul sa se gandeasca si la ei, sa isi traiasca viata.

Deci in octombrie va duceti la munte, da?

In al doilea rand, omul drag sufletului meu a aniversat ieri o varsta frumoasa (trei anisori, sau patru, pe-acolo pe undeva). Si, cu ajutorul unor prieteni, i-am pregatit o (petrecere) surpriza care ne-a iesit din plin.

Ne-a cam facut el sa asteptam putin (asta dupa ce ne agitaseram sa punem totul la punct, pana la ultimul detaliu, fara sa dam de banuit vreo secunda), dar tare ne-am mai bucurat cand i-am vazut privirea total socata. Surpriza reusita!

La multi ani, dragule! Sa primesti de la viata tot ce iti doresti! Sa fii mereu plin de viata si optimism!

Iar vineri o s-o facem si mai si mai lata!

multumesc

2009-08-25T07:54:00.002+02:00

Ma batea un gand de toamna sa renunt. Oricum n-am prea avut timp in ultima vreme. Sau poate nici nu m-am zbatut sa imi fac prea mult timp.

Cand colo, ce sa vezi?...

Asa cum e, cu randuri tot mai rar aruncate in virtual, cu inspiratie tot mai plecata in concediu (ca tare mi-as mai lua si eu unul) si cu subiecte tot mai stoarse (din acelasi motiv de inspiratie care ameninta cu demisia... sau pensia, inca nu s-a hotarat), bloguletul meu cel viteaz se dovedeste a fi un supravietuitor. Sau cred ca, de fapt, mai exista oameni care inca mai cred in el.

Si ca dovada, LiaLia si Lia ma trimit in lista de oameni / bloguri "de aur" (vezi aici si, respectiv, aici).

Bloguletul meu e in lacrimi de fericire. Si sunt usor egoista daca spun ca si eu parca aveam nevoie de asta?

Multumesc din sufletul meu de copil care zburda cand vine vorba sa fie alintat.

Multumesc!

Si nu pot decat sa va intorc aprecierile si sa va spun ca, desi nu ma ridic la nivelul vostru de altruism si talent, va admir si va urmez din umbra.

Brusc, ideea de trecere a verii nu mai pare asa de trista.

Am soarele meu, in privirile celor care mai deschid din cand in cand acest blogulet umil.

Si vreau sa trimit la randul meu cateva raze catre:

Lily - atentie, daca intrati aici, faceti bine sa fiti pregatiti sa va ploua in gura, Lily face minuni in bucatarie!

Alina - va e dor de poezie, nu neaparat in versuri? aici e locul perfect pentru lirism si visare

Sasha si Florin - pentru cine doreste inspiratie de curaj, viata si multumire, luati de aici

Dan - un om care traieste scriind si scrie traind - frumos

Anca - nu, nu e cu capul in nori... doar in planor

Denisa - comunicare... si ceva lectii

PS: Imi revin eu. Trag eu de urechi inspiratia aceea cand o prind si sa vedeti atunci ce dau cu litere de online.

aer de weekend (12)...trei weekenduri

2009-08-18T08:26:00.004+03:00

Sa nu credeti ca daca nu scriu inseamna ca nu ma plimb, nu traiesc sau nu sunt fericita. Doar ca nu am mai gasit si momentul pentru a povesti (in scris).

O sa fac totusi un rezumat.

O sa o incep cu Bucurestiul, pentru ca am reusit performanta (manata de la spate de prieteni) sa ma distrez si pe aici. Pana acum am pierdut, pardon - am castigat doua nopti la doua zile de nastere intr-un bar - cafenea descoperit absolut intamplator in centrul vechi. Cu DJ, cu muzica buna si cu strans de mese pentru a face loc de ring de dans.

E drept ca eu n-am fost niciodata omul cluburilor, care sa stea pana dimineata prin nu stiu ce local. Totusi, am invatat sa fac exceptii. Si n-a fost rau deloc. Doar ca, se pare, nu mai am nici rezistenta din timpul facultatii (cand, in timpul sesiunii, dormeam doar 2 ore pe noapte si ziua mergeam la munca) si ma resimt destul de mult dupa o astfel de noapte. Ce sa-i faci daca in tinerete m-am gandit sa muncesc si sa invat in loc sa bat cluburile; acum as fi avut antrenament!

Pana una alta, sunt foarte mandra ca la ultima astfel de escapada am facut furori cu rochia mea alba (primita cadou de la Cristina), usor transparenta si decoltata. E clar, imi mai trebuie astfel de tinute :D.

In alta ordine de idei, in ultimele weekenduri am bifat o iesire cu cortul pe Valea Cerbului din Busteni si, in sfarsit, o traversare a Transfagarasanului, cu urcare la Cetatea Poienari.

Pe Valea Cerbului a fost soare, liniste, urcare pana la Poiana Izvoare si seara un gratar si un foc de tabara.

Pornind pe Transfagarasan, am oprit la Manastirea Curtea de Arges, am urcat la Cetatea Poienari, am traversat norul de ceata de la Balea Lac, am facut un ocol la Albota, apoi o masa copioasa in Sibiu si hop acasa, in aceeasi zi.

O sa revin cu poze.

Intre timp, va ofer doua poze cu copilul care pot fi uneori, acelasi copil care abia asteapta un nou weekend si eventual o vacanta.

aer de weekend (11)... balea

2009-07-20T08:36:00.009+03:00

Vineri seara deja ne acaparasera oboseala si lenea. Nu prea mai aveam chef de plecat pe carari, dar cum weekendul fusese deja planuit (inclusiv meniu cu bugetat si lista de potentiale trasee), ne-am facut bagajele sa ne luam sambata dimineata lumea in cap.

Sambata la prima ora eram foarte activi. Am si gradinarit putin inainte de plecare (v-am zis doar ca avem un colt minuscul de pamant langa locul de parcare unde am plantat cateva floricele).

Si am pornit spre Balea Lac.

Normal ca pe drum am facut un scurt popas la Vidraru (din ce in ce mai deplorabil, parca, locul).

Dar placerea au fost serpentinele. Si, bineinteles, peisajul. Muntii aceia aproape ireali... Superb!

La Balea, asa cum ne asteptam, lumeeee... dar ce conteaza cand aerul e asa de curat si oriunde privesti imaginea este inaltatoare.

Ne fataim putin prin zona si ne vine fantastica idee de a bea o cafea la Cabana Balea Lac. De ce fantastica? Pai, chelnerul era aerian, ca sa nu spun de un dezinteres total. O cescuta de cafea costa 4 ron (ca laptele, desi nu il cerusei, se taxa suplimentar; ma mir ca nu ne-au luat bani si pe pliculetul cu zahar), dar problema a fost ca acea cafea era de fapt o apa usor colorata, prin care vedeau limpede lingurita pe fundul cestii. Iar ceasca de capuccino pe care am avut proasta inspiratie sa o comand a ramas intacta, pentru ca in realitate era un pliculet de capuccino aruncat peste o apa calaie, devenind niste cocoloase plutitoare. Oribil! Mai bine imi luam o apa chioara. Si am mai tras cu ochiul si la preturile de cazare. 260 ron pe noapte. Tre' sa te doara capul foarte tare. Si te mai si intrebi de ce nu se mai intorc strainii la noi. Pai la asa preturi si la asa servicii, tre sa ai amnezie temporara ca sa mai incerci o data minunata locatie.

Ne mai invartim putin in zona si luam, intr-un final, decizia sa pornim pe un traseu mai usurel. Cred ca la acel moment eram singura care isi dorea cu adevarat sa urce pe munte, ca restul grupului tare ar mai fi lenevit ...

Si pornim pe un traseu de vreo ora si ceva. Relaxare. Ca niste batranei.

O luam usor, agale, cu pauze de poze, cu pauze de privit in jur, de parca am fi tras anume de timp, sa nu ajungem nicaieri.

Drumul cu adevarat superb. Intai vezi toate serpentinele de sus - Transfagarasnul e intr-adevar mare creatie a omului. Apoi amestecul de piatra cu putin verdeata aruncata parca de un pictor distrat pe versanti. Si stancile. Si norii. Cerul acela care pare ca te imbratiseaza.

Offf, ca nu am deloc azi vorbele la mine, sa reusesc sa va fac sa vedeti si sa simiti macar pe jumatatea minunatia si bucuria acelui traseu.

Am gasit si petice de zapada si ne-am batut cu bulgari. Va puteti inchipui ce senzatie placuta e sa fii in tricou si sa te bati cu zapada.

Apoi, sarind din piatra in patra si pasind pe pietre din ce in ce mai mici care iti fugeau de sub picioare, am urcat pana in varf la peste 2500. Daca puteti sa inchideti ochii si sa va inchipuiti ca va invartiti in loc si in jur sunt numai piscuri; ca undeva jos, in dreapta, se vede un lac de un albastru clar cu zapada pe mal; ca in stanga e un munte de stanca; in fata un alt varf se faleste cu padurea de brazi, iar in spate doua piscuri mai mici se tin de mana. Si tu esti sus, sus, si daca intinzi mana poti sa prinzi un puf de nor sau sa mangai celalalt varf de munte pe crestet. Daca vedeti toate acestea, credeti-ma, e doar pe jumatate din ce se vedea cu adevarat de pe Varful Vanatoarea lui Buteanu, al noualea varf din tara.

Cand ne-am intors la Balea Lac eram toti fericiti ca am avut inspiratia de a nu ne lasa prada undei de lene si a ne tarai pe carare pana in varf si inapoi (normal ca pe alt traseu, mult mai scurta, dar la fel de frumos).

Am cautat apoi un loc de campare, ne-am intors si am mancat un porumb copt si, in cele din urma, am decis sa ne intindem corturile.

Era deja spre seara si sub umbra muntilor stancosi vantul incepuse sa isi faca de cap.

Pentru mai multa siguranta, ne-am inarmat si cu niste pietre - ca tot erau destule in zona - si ne-am fixat corturile. Dar vantul nu se lasa. S-ar fi zis ca nu vrea sa ne lase fara putina aventura. Sarmanul nostru cort se indoia pe o parte sub rafalele de vant dar, la fel de capos ca si noi, se tinea cat de tare putea.

Vantul din varf de munte si razele de soare care se prefaceau ca stau cuminti ascunse dupa nori lasasera deja urme asupra mea. Ma durea capul si incepusem sa tremur. Aveam frisoane. Facusem insolatie. Pe-asta nu o mai traisem pana acum: insolatie la munte.

Noaptea coborase printre versanti. Eu eram blindata bine si cu sacul de dormit pe post de palton, incercand sa scot frigul din oase. In timp ce pe ceilalti ii prindea bine veselia in jurul gratarului.

S-a lasat cu bautura si cantec pana tarziu in noapte.

Dimineata, insa, ne-a trezit ploaia. Si am fost nevoiti sa strangem repede si saci si corturi si sa ne aruncam in masini.

Am scurtat astfel weekendul cu o zi si ne-am intors in Bucuresti.

Dar, una peste alta, ziua de sambata a facut toti banii, cum se spune.

Plus ca am reusit sa facem proba noilor saci de dormit, de care suntem foarte mandri.

Pana data viitoare, va doresc aer si liniste de munte.

personaje de copilarie

2009-07-15T09:30:00.004+03:00

Ca sunt copilaroasa si ca imi doresc sa nu pierd niciodata aceasta calitate (pentru ca eu considera ca e o calitate sa poti fii si copilaros, cu tot cu naivitatea si entuziasmul specifice unui copil), nu mai reprezinta deja o noutate pentru nimeni.

Normal ca nu ratez o ocazie de a ma da in leagan sau pe tobogan, ca topai si ma alint, ca ma voi duce intr-o zi sa ma asez la rand pentru un face painting si ca ma relaxez in fata televizorului la desene animate.

Ma uit insa cu o oarecare tristete la majoritatea copiilor din ziua de azi si nu vreau sa incep sa spun ca pe vremea mea era altfel (ca nu sunt nici chiar asa de batrana), dar mi-e greu sa ma abtin.
Pentru ca, inevitabil, imi amintesc cat de inocenti si creduli eram noi. Si poate si cat de norocosi am fost noi in copilaria noastra. Si stiu ca cei apropiati de varsta mea imi dau dreptate.

Va amintit de "Captain Planet"? De "Sandi Bell"? Sau de strumfi? Dar de "Saved by the bell"? Si de "Testoasele Ninja"?

Ce vremuri...

Eram destul de mari atunci, aproape de sfarsitul scolii generale. Dar tot abia asteptam sa ajungem acasa sa vedem un nou episod. Si chiar ne rugam de profesori sa ne dea drumul cu zece minute mai devreme ca sa apucam episodul de la inceput.

Ce nebunie! Imi amintesc si acum ca, prin clasa a VIII-a daca nu ma inseala memoria, joia aveam ultima ora istorie. Si - desi proful era cred cel mai inspaimantator din toata scoala (fie ca faceai ore cu el sau nu) - ne lasa uneori sa o zbughim mai repede sa prindem Saved by the bell.

Iar martea, la franceza, unde aveam o profa tinerica (o bunaciune, cum s-ar zice) si ii trimiteam pe baieti sa o vrajeasca sa nu facem toata ora.

Aveam in clasa personaje din Captain Planet si Saved by the bell. Si in pauze ne strigam dupa numele personajelor si pe alocuri intram in pielea lor.

Eu eram Linka din Captain Planet - se si nimerise ca primul meu inel (din argint) sa aiba o piatra albastru deschis. Din Saved by the bell mi se atribuise personajul Kelly (desi era o alta colega care si-l dorea, dar asta a fost votul nerostit al colegilor). Iar din strumfi, am apucat o scurta perioada sa fiu Pietricica, pentru ca am venit la scoala cu parul prins in coada impletita spic.

Dar cea mai tare faza a fost cand profu de istorie i-a spus unui coleg "Hei, Screech, vezi ca ti-a cazut un bilet sub banca" si, culmea!, colegul cu pricina era chiar Screech in scenele noastre din pauze.

Ma intreb azi ce personaje se prefac copiii ca sunt in pauzele dintre ore. Ce roboti sau masinarii ciudate. Ca eu, personal, rar gasesc un desene animat, spre exemplu, care sa ma tina in fata televizorului.

Dar, deh, eu sunt de moda veche.

Si cred ca am prins totusi o perioada mai buna dupa Revolutie, mai linistita, fara bombardamentul asta de imagini si replici dure, la toate nivelurile.

E drept ca, poate, noi ca si copii nici n-am fost asa destupati la minte. Noi stiam de barza, credeam in Mos Craciun si vorbeam cu dumneavoastra.

Fraieri, nu?

Dar parca, totusi, mai bine asa.

30... la multi ani!

2009-07-07T09:23:00.009+03:00

La multi ani!

Cum pentru cine? Pentru mine, bineinteles! :)

Azi e ziua mea. Imbatranesc, ar spune unii. Eu spun ca devin mai inteleapta in a ma bucura de viata, de ceea ce am si ce primesc in fiecare zi. Si pentru asta, in primul rand, azi sunt foarte fericita.

Am 30 de ani. De viata. 30 de ani in care am ras, am plans, m-am bucurat ca un copil si am suferit ca un om batran, in care am invatat sa ma ridic de jos si sa merg inainte, sa capat forte in a-i sprijini si pe cei de langa mine si a-i provoca la zambete cat mai multe si mai sincere. 30 de ani in care am invatat ca pot, stiu si imi place sa iubesc si sa fiu iubita. 30 de ani in care am invatat ca cel mai mult conteaza oamenii pe care ii ai in suflet si langa tine si care te pastreaza in sufletul lor si iti sunt alaturi si la bune si la rele.

Am 30 de ani. Si sunt fericita. Am o familie minunata, am colegi si prieteni extraordinari si imi traiesc viata impreuna cu un om deosebit. Sunt o norocoasa.

Si ca sa vedeti ca nu glumesc, va povestesc doar ca - dupa surpriza de la munte - ma intorc azi in birou de la o discutie cu sefu'. Si cand colo, ce sa vezi? Biroul meu era plin cu baloane colorate. Printre ele o floare cu o buburuza (e clar, a devenit emblema - prietenii stiu de ce, de unde si cum). Si un tort cu muuuulta ciocolata. Si cu numele meu pe el. Aproape ca mi-au dat lacrimile. De fapt, abia m-am abtinut sa nu dau apa la soricei. Asa de putin (de fapt, deloc) m-am asteptat la un astfel de moment si asa de mult mi-a placut. Eram topita toata. Si, normal, asa cum imi sta mie bine ca om la 30 de ani, am inceput sa topai si sa ma joc cu baloanele.

E ziua mea, oameni buni, si multumesc vietii ca mi-a scos in cale oameni care sa aiba grija sa ma bucur de aceasta zi. Sper ca am facut ceva sa merit asta. :)

Sper sa fie o zi lunga si frumoasa ca surpriza mea.

La multi ani mie!

PS: La multi ani si celor trei persoane pe care le cunosc, nascute in aceeasi zi cu mine. Sa fiti fericiti!

aer de weekend (10) ... teambuilding

2009-07-06T08:55:00.008+03:00

Si a fost si prima iesire oficiala, organizata, la initiativa sefului, a echipei noastre intr-un weekend, la munte. Aici aproape, la Sinaia.

N-am de ce sa imi ascund scepticismul initial vizavi de reusita acestui asa-zis teambuilding. La urma urmei, suntem inca o echipa tanara (si nu ma refer la varsta, desi este la fel de valabil), abia inchegata, inca in perioada de cunoastere - noi intre noi, cu atat mai putin si alaturi de parteneri de viata.

Si ma bucur ca per total, privind in urma, pot spune ca a fost un weekend frumos.

Chiar daca nu am urcat pe munti, chiar daca nu am pierdut noptile prin discoteci, chiar daca n-am avut karaoke sau alte jocuri de "echipa", chiar daca nici macar nu ne-am facut crita, cred eu ca ne-am simtit bine impreuna. Si asta e cel mai important.

Si chiar daca poate pentru unii "teambuilding" implica un program fix, cu actiuni coordonate de un lider si ceva munca (un fel de sedinta, ca la birou), eu zic ca noua ne-a iesit un teambuilding in sensul lui adevarat: constructie de echipa. Chiar cred ca weekendul acesta a fost o ocazie si un prim pas major in a ne cladi si a ne consolida ca echipa. Deci, obiectiv atins.

Pe langa asta, eu mai am un motiv sa ma laud cu acest weekend. Mi-a fost dat sa traiesc un moment de totala surpriza frumoasa.

Nu-mi trecea nici prin cel mai intunecat colt al mintii mele ca ai mei colegi ma vor sarbatori in acest teambuilding.

Chiar ma gandeam ca eu in ultimii ani, mi-am serbat ziua numai pe 4 iulie, pentru ca era zi de weekend si puteam sa-mi scot prietenii la o terasa. Doar anul acesta, credeam eu, nu va mai fi asa.

Si cand colo... dupa gratar si burti pline, cand ma apucasem (ca o vrednicuta ce sunt - deh, ma laud, v-am spus) sa strang farfuriile, ma trezesc nas in nas cu cadoul de ziua mea. Am ramas fara replica. Ma rog, am ingaimat eu acolo un multumesc, dar cuvintele nu erau deloc la mine. Chiar nu ma asteptam.

Am primit un rucsac dotat cu termos si cani de voiaj. Se pare ca mi-am innebunit suficient colegii cu plecarile noastre la munte. (hi, hi)

Duminica, am purces la cautarea tortului - trebuia sa le multumesc si eu cumva colegilor pentru surpriza facuta. Dupa ce am batut toata Sinaia la pas, am gasit intr-un final un tort - poate nu tocmai cel mai bun, dar care s-a mancat (sper eu nu obligat-fortat).

Si uite-asa pot sa spun ca mi-am sarbatorit ziua de nastere in doua zile. Si stati ca vine si ziua adevarata de nastere. Sarbatoare de trei zile. Ca doar nu degeaba implinesc varsta frumos rotunda pe care mi-o indica buletinul (ca eu nu o resimt deloc).

Acum, in ce masura vom mai reedita experienta, vom trai si vom vedea. Si vom povesti pe blog.

aer de weekend (9)... ruse

2009-06-29T19:30:00.012+03:00

Ne-am intors la bulgari. Dupa doi ani. De aceasta data intr-o foarte scurta vizita la vecinii nostri, de pe malul celalalt. Respectiv, la Ruse.

Pe scurt:

- am fost,

- am vazut,

- mi-a placut (sincer, orasul lor de provincie arata foarte bine in comparatie cu multe orase similare de-ale noastre),

- am mancat o pizza si o inghetata bulgareasca (foarte buna, desi - ciudat - se vindea la suta de grame, adica se cantarea cornetul dupa umplere cu niste cupe mari cu inghetata),

- ne-am plimbat (au un centru frumos, cam ca in orasele noastre mai maricele de prin vest),

- m-am dat in leagane si tobogane,

- am cheltuit niste banuti (unii au avut bafta sa gaseasca niste lucrusoare care sa merite, in rest ne-am luat provizii pentru gratar)

- si ne-am intors acasa.

Unde am continuat cu gratar, seminte, bere si vin pana dupa miezul noptii.

A doua zi, inca o scurta plimbare si un gratar. Si gata weekendul.

coronite

2009-06-29T19:00:00.004+03:00

Si, pentru ca, am fost inspirata (ma rog, e un fel de-a spune), iata si al doilea fragment pentru colega de la ziar.

***

În fiecare seară îmi pregăteam ghiozdanul şi uniforma. Mama lucra pe atunci în trei schimburi. Indiferent că se întorcea de la muncă înainte cu doar câteva minute de plecarea mea la şcoală, aşa obosită cum era, avea grijă ca eu să arăt impecabil. Avea ochii aproape închişi, dar mă încheia la manşete, îmi aşeza gulerul de la uniformă şi pampoanele albe din păr.

Aşa era regula. Uniforma trebuia să fie curată şi călcată, manşetele şi gulerul albe, brodate, neapărat apretate, iar pe cap aveam bentiţă, părul era legat în două cozi cu funde albe sau, dacă părul era prea scurt, fundele erau cusute de bentiţă.

Şi cravata, să nu uităm de cravata de pionier, frumos aşezată la gât şi prinsă cu un inel transparent.

Normal că mă întorceam cu manşetele pătate de cerneală sau murdare de cretă colorată – nu ştiu cum făceam, dar când ştergeam tabla sau scriam la tablă, o lustruiam puţin şi cu manşeta. Fundele parcă nu stăteau niciodată cum trebuie, iar inelul de la cravată era o mare pacoste, îl pierdeam mereu.

Aşa că mama avea colecţie de manşete şi inele de cravată de rezervă. Şi batiste. În fiecare zi, eram controlaţi la batistă şi unghii. De fapt, controlul era făcut de şeful de rând sau de grupă, purtător de şnur roşu. Batista trebuia să fie curată, călcată şi eventual apretată. Unghiile curate şi recent tăiate. Parcă văd şi acum cum se cereau batiste împrumut în clasă sau se rodeau unghiile repede, înainte să nu ajungă controlul la tine şi să fi raportat în faţa clasei ca model negativ. Mama avea mereu grijă să nu mă aflu în această situaţie.

Iar când era o zi mai specială, mai ales la serbarea de final de an, atenţia creştea pe măsură. Îmi luam ţinuta de pioner de bază al ţării, cu cămaşă albă apretată şi nelipsitul şnur galben care îmi dovedea poziţia de lider de clasă.

Cum suportam atunci atâta scrobeală, nu ştiu. Cred ca eram destul de mândră, totuşi, când eram strigată în careul din curtea şcolii să mi se aşeze pe cap coroniţa de premiant.

Era o nebunie şi cu coroniţele astea.

Se adunau toate clasele din şcoală şi aveau loc premierele. La mine în clasă, pentru că învăţătoarea era ceva mai indulgentă, ca să nu spun recunoscătoare pentru anumite cadouri primite, lista de premianţi era aproape interminabilă. În acel an, am fost nu mai puţin de 10 premianţi cu coroniţă, fără nicio exagerare.

Şi, în acest caz, fiecare părinte încerca să îşi scoată copilul în evidenţă măcar prin coroniţă. Îm amintesc că unul dintre colegi a avut coroniţă din trandafiri roşii.

Coroniţa mea era totdeauna din flori nemuritoare, pentru că părinţii mei îmi păstrau diplomele şi coroniţele de premiant. Aveau şi motive. Într-un fel, meritul era mai mult al lor, decât al învăţătoarei. Pentru că ei erau cei care mă împingeau de la spate să învăţ, chiar dacă învăţătoarea nu ne dădea temă pentru acasă. Dacă nu ar fi fost ei, nu ştiu ce aş fi făcut, având în vedere că nici cadouri nu duceam la şcoală.

Fiecare se mândrea cu coroniţa lui. Şi nu era vecin care să nu te întrebe pe tine sau pe părintele tău dacă ai luat coroniţă. Nu se vorbea de note sau premii, coroniţa era la mare preţ. Şi rivalităţile la fel de puternice. Multe comentarii erau legate de cât de „pe bune” a fost primită o coroniţă sau alta.

Mulţi ani coroniţele mele au stat sus, pe vitrină, la loc de cinste. Şi chiar şi mai târziu, când nu mai primeam coroniţă, deşi ocupam acelaşi loc în clasă, glumeam la gândul că ar mai fi trebuit să ne cumpărăm o altă vitrină pe care să punem coroniţele, dacă moda nu s-ar fi schimbat.

amintiri ... de tabara

2009-06-29T18:48:00.005+03:00

In urma cu ceva luni, scriam un text scurt pentru un ziar, la rugamintea unei colege. Atunci nu stiam daca o sa apara ceva. Se pare ca a aparut. Dar asta e mai putin important.

Ceea ce ma bucura este ca ea mi-a mai adresat aceeasi rugaminte acum.

Si cum, macar asa, fortata de imprejurari, ma mai pun in postura care ma bucura foarte mult, m-am apucat iar de scris. Si am mai produs cateva randuri. Nu stiu daca vor aparea la gazeta, dar pentru ca oricum n-am mai dat de ceva vreme pe aici, profit de ocazie sa arunc pe blog acele randuri.

***

Nu cred să fi fost an în care părinţii să nu mă fi trimis în tabără. Aveam şi norocul că sora mamei era învăţătoare şi, în fiecare an, organiza tabere cu copiii din clasa sa. Şi mă aciuam şi eu pe lângă acel grup, chiar dacă nu eram chiar de aceeaşi vârstă.

De tabăra din toamna acelui an îmi amintesc însă cel mai mult, deşi nu cred că am avut vreo premoniţie, că va fi ultima din seria taberelor în care se organizau concursuri, se cânta imnul dimineaţa pe terenul de sport unde se ridica steagul şi se acordau premii la final pentru copiii care se evidenţiau cu vreun talent anume.

În acel an am fost în tabără la Strunga, judeţul Iaşi, aflată în continuarea parcului staţiunii balneare Strunga, la 900 de metri de drumul naţional Iasi - Tg. Frumos - Roman, lângă pădurea din localitatea Strunga.

Iniţial părea o tabără banală. Nu aveam munţi de urcat, nici stâne la care să ajungem pentru o cană cu lapte sau o bucată cu brânză, cum experimentasem în alţi ani.

Dar a fost tabăra cu cea mai bună mâncare. Ni se dădea chiar şi desert. Într-o zi un fruct, în alta o ciocolată mică, în alta un compot. Cred că a fost prima tabără în care am mâncat cu poftă.
În fiecare zi fie ne adunam pe băncile de lângă căsuţe şi cântam, fie făceam scurte drumeţii, pe jos, în apropiere. Iar seara ne adunam pe terenul de sport unde cântam sau dansam la aşa-numit-a discotecă în aer liber.

Ceea ce îmi amintesc însă foarte clar şi acum, de parcă a fost ieri, este însă livada pe care am descoperit-o la un moment dat, într-o drumeţie, nu foarte departe de tabără. Era o livadă mare cu meri şi nuci. Şi aveau nişte mere mari şi roşii de-mi vine şi acum apă în gură de poftă, numai gândindu-mă la ele.

Parcă văd şi acum, cum ne-am dus noi în grup pe lângă livadă şi am ţinut-o drum lung, în şir indian, pe lângă gardul livezii, până ne-am depărtat de poartă şi am ajuns noi la concluzia că paznicul nu ne mai poate vedea. Câţiva dintre noi au escaladat gardul şi s-au suit în meri, de unde ne aruncau direct peste gard fructele pe care noi ceilalţi le strângeam în sacoşe (veniserăm pregătiţi). Cică aveam şi rolul de a ţine de şase. De parcă, dacă ar fi pus pazinul vreun câine pe noi, bravii noştri colegi suiţi în meri ar fi avut vreo şansă să zboare peste gard. În naivitatea noastră, am reuşit să ne întoarcem în tabără cu provizii serioase.

Normal că ne-am întors la livadă. Şi mi-e greu să cred acum că paznicul nu ne-a zărit în niciuna din acţiunile noastre demne de „amintiri din copilărie”. Mai ales că eram un grup destul de închegat şi pe măsură de gălăgios. Probabil că pagubele aduse nu erau totuşi aşa de însemnate. La urma urmei, cât putea să fure şi să mănânce un grup de ţânci.

Şi ceea ce mă face şi mai mult să poftesc acum este amintirea acţiunii la cules de nuci verzi, eu fiind o mare amatoare de nuci verzi (poate mi se trage de atunci). Din aceeaşi livada, tot prin escaladare nepermisă de gard. Mă amuz şi acum când mă gândesc la câte nuci verzi am spart atunci şi am curăţat. Şi cum aveam degetele deja negre, dar nu ne păsa. Glumeam spunând că executăm adevărate operaţii fine pe cord, „dezbrăcând” cu atenţie miezul de nucă.

La sfârşitul acelei tabere m-am întors acasă cu o diplomă pentru „cea mai bună voce” (trebuia să fiu pe post de cocoş dimineaţa, cum glumea pe seama mea vărul meu) şi cu o jucărie doctor pe al cărui chipiu am scris „Strunga ’89”.

Între timp, doctoraşul s-a prăfuit şi şi-a pierdut şi chipiul. Dar de câte ori prin în magazin un măr mare roşu sângeriu (de import, e drept) sau se apropie toamna şi nucile verzi sunt numai bune de pătat degete, îmi amintesc de acea tabără. Şi mă întreb dacă mai există livada şi dacă aş mai putea beneficia de roadele sale. Că tare mi-ar mai plăcea... Deşi, recunosc, acum nici n-aş mai sări şi nici n-aş mai ţine de şase la furat de mere şi nuci. Deh, s-au dus acele vremuri şi copilăria mea cu ele...

creativitate

2009-06-24T15:32:00.030+03:00

Stiti bineinteles povestea cu cel mai bun loc de gandire... la baie... stand pe tron...
Dar sa nu credeti ca semnalizarea unui astfel de loc public este o treaba care se face asa la mantuiala.
Iata mai jos niste idei care dau dovada de foarte multa imaginatie.
(Le-am primit pe mail si m-am gandit ca poate va inspira).

Eu o sa adaug doar ce am vazut personal la DinseyLand.

time out

2009-06-24T09:46:00.000+03:00

ne revedem...

lumea lui Eris

2009-06-17T21:49:00.003+03:00

Credea ca e un copil ca oricare altul. Crescuse la bunica, cu inca doi copii ai unei vecine. Alergase dupa pui de gaina, alintase iepurasi si iubise la nebunie un catel alb cu o ureche neagra. Se visa un doctor al dragelor ei animalute.

Pana la cinci ani. Cand lumea i se naruise brusc.

Eris nu era tocmai o fetita cu codite, libera sa se joaca in nisip si sa vina acasa seara tarziu murdara din cap pana in picioare.

Eris era o mica printesa. Locuia intr-un castel. Si trebuia sa invete sa devina o lady.

Isi amintea prima zi cand se intorsese acasa, dupa ani buni cand statuse doar la bunica. De fapt, bunica era o bona care il crescuse si pe tatal ei.

Cand ajunsese prima data in fata castelului era convinsa ca tata si mama o adusesera sa vada un muzeu sau o scoala la care urma sa invete.

"Bine ai venit acasa", ii spuse tatal cand intrasera in holul principal.

Si Eris simti ca nu mai poate respira.

Acasa? Sala asta imensa, fara tavan si fara capat? Asta inseamna acasa?

"Hai sa iti aratam camera ta". Dar Eris nici nu visase ca va sta intr-o camera cat casa bunicii.

Turul castelului o ametise complet. Asa trebuie sa fie si intr-un carusel, isi spuse fata. Si isi taraia pasii dupa cei ai parintilor sperand ca ceva o va face sa tresara de bucurie.

Nimic. Nici pana acum. In fiecare zi programul standard cu profesori perindati rand pe rand, fiecare folosind cuvinte tot mai pompoase, incercand sa ii demonstreze cat de importanta este si rol de pret va juca in viitor educatia ei.

Era constiincioasa si cuminte. Invatase de la bunica sa ii asculte pe ceilalti cand vorbesc, dar sa nu incerce neaparat sa ii contrazica daca nu are ceva de castigat sau nici macar sanse de izbanda nu se intrezaresc. Asa ca asculta, retinea mai tot - desi nu pricepea cat de folositoare ii sunt informatiile, iar cand avea timp - in special seara, fugea cu mintea la bunica, la prietenii de joaca si la visele ei de doctor de animalute. Ce-o mai fi facand Patat? Daca ar vedea-o acum, ar mai recunoaste-o asa eleganta, curata si aranjata cum e? Sau s-ar repezi la ea? Sau, si mai rau, i-ar intoarce spatele, fara sa mai dea bucuros din coada?

- Hei, de ce esti trista?

Eris inlemni. Cineva, ceva, o voce se auzise din spatele ei. Dar ea era singura in camera ei. Nimeni nu intra in camera ei fara sa bata la usa si nu inainte ca ea sa permita acest lucru. Iar ea tocmai ce se intorsese in camera. Si era sigura ca nu mai era nimeni cu ea in incapere. Camera era goala acum cinci secunde.

- Nu esti singura, sa stii!, ii spuse din nou vocea.

Cu inima in gat si pregatita de atacul cu tipat de moarte, Eris isi intoarse privirea. Putea fi orice. Dar nu era nimic. Nimic.

- Sunt aici. Pe noptiera.

Eris se ridica de pe pat si se indrepta spre noptierea care probabil ca vorbea, sau Eris avea auzenii.

Pe noptiera era o carte. Nu orice carte. Prima ei carte de colorat. De la bunica.

Isi amintea si acum cat de fericita fusese atunci. Cum n-a mai facut nimic altceva, nici joaca, nici mancare, nimic, pana nu a terminat de colorat toate paginile cartii. Si o pastrase tocmai pentru ca fusese primul ei dar si prima ei reusita.

- Nu ma mai recunosti?

Si Eris era convinsa ca vocea era a baietelului de pe coperta.

Era oare posibil?

- Eu imi amintesc zambetul tau. Si licarul din privirea ta. Cand te-am vazut prima data am fost convins ca esti o fata buna si frumoasa.

Eris nu credea ce aude. Dar cartea si amintirea acelui moment ii erau dragi. Si zambi.

- Ei, vezi, asa mai merge. Esti mult mai frumoasa cand zambesti.

Statu cateva clipe pe ganduri. Avea ceva de pierdut daca ii raspundea? La urma urmei, nu o vedea nimeni, nu?

- Cine esti tu?

- Adica?

- Cum te cheama?

- Nu stiu. Nu am nume. Nu mi-ai dat nume, ci doar culoare.

- Da, asa, ai dreptate. Ti-am facut ochii verzi ca ai mamei, parul negru ca al tatei, obrajii rosii ca ai bunicii si ai haine in culorile florilor pe care la avea la geam.

- Ca un clovn, raspunse baiatul de pe coperta si incepu sa rada.

- Mie imi plac clovnii, ma fac sa rad. Aia care nu sunt rai, bineinteles.

- Eu nu sunt rau. Daca eram nu iti vorbeam acum, cand esti trista.

- Dar nu sunt trista.

- Asa mi s-a parut.

- Sunt ... sunt singura.

- Nu, nu esti. Ti-am spus.

- Ba da. Nu ma mai pot duce la joaca cu prietenii mei.

- Cred ca ai uitat ca si eu sunt prietenul tau.

- Tu... tu... tu nu ai nici macar nume. Si te-am mai imbracat si ca pe un clovn de circ.

- Nu conteaza. Poti sa imi dai ce nume vrei. Si poti sa imi faci si alte haine, daca asta e problema.

Eris nu stia ce sa raspunda. Poate ca baiatul avea dreptate. Sau poate ea adormise demult si avea un vis mai ciudat.

Chiar si-asa, se simtea mai bine.

- Bine... Luk... Da, numele tau va fi Luk. Si, daca vrei, vei fi prietenul meu. Si nu voi mai fi singura. Maine se intorc mama si tata si trebuie sa le povestesc ce am invatat. Dar apoi ne jucam. De acord? Adica... daca o sa mai fii aici.

- Normal ca aici o sa fiu. Unde in alta parte?! Si, apropos, multumesc. Imi place Luk. Stiam eu ca esti si o fata desteapta.

Dar Eris nu era la fel de convinsa. Luk era un personaj dintr-o carte de colorat. Doar pe coperta. Si nici macar nu stia sigur daca vorbea sau doar se strecurase in visul ei.

copii

2009-06-16T15:57:00.002+03:00

Da, imi plac copiii; dar asta deja nu mai e o noutate pentru nimeni.

Mi-am amintit azi - de parca ar mai fi fost nevoie - de ce imi plac copiii.

Datorita unui mail.

Cititi si voi mesajul. Macar veti zambi. (Asta daca nu va veti indragosti iremediabil de copii).

"""

Copiii au o cu totul alta perceptie asupra vietii, una mai putin complicata si de multe ori mai normala.

Nuditatea:O mama se plimba cu masina impreuna cu cei trei copii mici intr-o dupa-amiaza torida de vara, cand o femeie dintr-o decapotabila s-a ridicat din scaun si a inceput sa le faca cu mana. Femeia era total goala. In timp ce mama isi revenea din soc si se gandea sa le spuna repede copiilor sa nu se uite, fetita de cinci ani i-a spus inocent:"Mami. Femeia aia nu poarta centura de siguranta!"

Un baietel s-a pierdut pe culoarele unei sali de gimnastica si a nimerit la cabinele femeilor. Acestea au inceput sa tipe, sa insface prosoape sa se acopere si sa fuga in toate partile ca sa se ascunda. Baietelul le-a privit uimit dupa care a intrebat senin: "Ce s-a intamplat? N-ati mai vazut un baietel in viata voastra?"

Onestitate:Un baietel de patru ani a venit alergand din baie sa-i spuna mamei ca si-a scapat periuta de dinti in toaleta. Mama a scos-o din toaleta si a aruncat-o la gunoi. Atunci baietelul a stat si s-a uitat putin gandindu-se, dupa care a fugit in baie si s-a intors cu periuta mamei. A ridicat-o in fata mamei si i-a spus cu un zambet incantat: "Mai bine ai arunca-o si pe asta pentru ca a cazut in toaleta acum doua zile".

Ketchup:O femeie se chinuia sa faca sa curga ketchup dintr-o sticla. In timp ce se chiunuia i-a sunat telefonul asa ca l-a rugat pe baietelul ei de patru ani sa raspunda la telefon. "Este directorul, mama" i-a spus copilul mamei..Dupa care a adaugat: "Mama nu poate raspunde acum.Da o sticla peste cap".

Batranete:O mama facea voluntariat la o organizatie care ducea hrana batranilor fara ajutor. In timpul orelor de program o lua pe fetita sa de patru ani cu ea.Pe acestea o fascinau bastoanele, scaunele cu rotile si alte lucruri care aveau legatura cu batranii. Intr-o zi mama a gasit-o holbandu-se la o proteza de dinti care statea intr-un pahar cu apa. In timp ce mama se pregatea sa raspunda la inevitabilele intrebari ale fetitei, acesata s-a intors si a soptit "Zana maseluta n-o sa creada niciodata asa ceva".

Imbracamintea:O fetita se uita la parintii ei cum se imbraca pentru petr ecere. Cand l-a vazut pe tatal sau cum isi imbraca costumul aceasta i-a spus:"Tati nu ar trebui sa porti costumul ala". "De ce scumpa mea?""Pentru ca stii ca iti da dureri de cap in dimineata urmatoare".

Scoala:O fetita abia terminase prima saptamana de clasa intai si vine nervoasaacasa: "Imi pierd vremea cu scoala" ii spune mamei. "Nu stiu sa citesc, nu stiu sa scriu si nici sa vorbesc nu ma lasa!".

Biblia:Un baietel deschide biblia familiei. Era fascinat de desenele din carte si dadea pe rand fiecare pagina. Deodata ceva cazu din biblie. Era o frunza presata intre pagini. "Mama uite ce am gasit" striga fericit baietelul..."Ce ai gasit?" intreba mama. Fascinat baietelul raspunse "Cred ca sunt chilotii lui Adam!"

"""

oameni dragi

2009-06-16T13:13:00.003+03:00

Daca suntem norocosi, pasii prin viata ne sunt insotiti de oameni dragi. Si nu ma refer neaparat la iubiri. Ci la oameni care, la un moment dat, ti-au fost colegi buni, prieteni apropiati, pur si simplu persoane apropiate sufletului tau. Oameni care te-au ajutat, ti-au fost alaturi, te-au incurajat, te-au felicitat si s-au bucurat pentru binele tau.

Tot viata, insa, ii ia de langa tine sau pe tine de langa ei.
Nu inseamna insa ca ei nu mai fac parte din viata ta. Amintirile legate de ei pot fi uneori mai puternice si mai vii decat multe momente prin care treci in prezent. Astfel, iti raman la fel de dragi, chiar daca nu ii mai vezi la fel de des sau nu mai ai cum sa iei legatura cu ei, din diferite motive.

Si cand, ca o minune, se intampla ca acestia sa reapara in calea ta, bucuria este aproape imposibil de descris. Emotia revederii, clipele in care revezi tot ce v-a legat, amintirile (in sfarsit) comune pe care le impartasiti (si nu ti le mai depeni singur in gand). Dar mai ales fericirea pana la lacrimi ca si tu ai fost pastrat in amintirile celuilalt. Ca ceea ce ai simtit candva, ceea ce ai crezut despre voi, a fost la fel de real si pentru celalalt.

Si parca omul acela iti este si mai drag acum.

Pentru astfel de oameni viata este frumoasa.

aer de weekend (8)... prin jepi

2009-06-15T00:08:00.006+03:00

In masina, pe drum, am prins o farama de horoscop. Spunea ca o sa ma intorc intr-un loc drag mie si o sa ma bucur de fiecare moment.

Ei bine, da. In acest weekend, m-am intors la primul traseu adevarat parcurs, Busteni - Babele, prin Jepii mici. Din nou carare ingusta; din nou stanci si lanturi (preferatele mele), din nou cascade. Intr-un cuvant: SU-PERB.

Din pacate nu am talent sa descriu cat de incantator este acest traseu, cum aproape ca nu simti oboseala care se strecoara in toti muschii si toate oasele din corp, numai pentru ca drumul este fermecator. Muntii, brazii, totul parca din alta lume. Si peticile de zapada uitate parca de un pictor distrat. Sub raze de soare. Si cativa stropi de ploaie rebela.

De fapt nici nu cred ca imi doresc acum sa am acest talent, cat mi-ar placea mai mult sa am puterea sa va conving sa o luati la pas pe acest drum. Am toata convingerea (si nu sunt omul cuvintelor mari, dar goale de continut) ca nu veti regreta. Mai ales cand veti fi ajuns sus si privind in urma vi se va parea incredibil, in special faptul ca autorul pasilor ati fost voi.

De aceasta data am si un alt motiv in plus sa fiu mandra (orice ar zice cine-ar zice). La un moment dat, lanturile care ar fi trebuit sa ne duca pe langa stanci erau acoperite de zapada. A fost primul moment in care am condus drumul, in care nu numai ca m-am descurcat singura, cautandu-mi locuri in stanca de care sa ma agat (chiar si cu unghiile) si puncte aderente in care sa ma infig bine cu un picior, dar chiar am reusit sa ajut pe cineva sa urce dupa mine, in aceste conditii.

Am ajuns totusi sus la zece minute dupa ce plecase si ultima telecabina - mai devreme decat stiam, cica pe motiv ca inca n-a venit vacanta si deci n-au trecut pe program de vara. Ce sa-i faci, vacanta incepuse de vineri si sambata era prea devreme ca sa se astepte la turisti de vara.

Am avut norocul, zic eu, sa apara o camioneta cu remorca la care m-am gandit mai mult intr-o doara ca ne-ar putea duce pana la Piatra arsa.

Si asa a fost. Cred ca partea cea mai spectaculoasa si mai distractiva din toata ziua. Un adevarat safari pe munti (doar ca fara animale). Sa vezi zdruncinaturi. Dar si cate rasete in hohote.

I-am platit omului si am luat-o la vale pe Jepii mari. Un alt traseu de vis, care ma ameteste numai cand ma gandesc. Chiar cred ca acea portiune este locul unui basm inca nescris.

Cand am ajuns inapoi la cabana aveam noua ore de mers, fara pauza, si asta se simtea.

Era si normal ca a doua zi sa vrem lene. De fapt un joc de remy la iarba verde a fost cea mai buna varianta de repaus dupa o zi cu putin exces de zel, caci ar fi trebuit totusi sa mai si respiram si sa ne mai odihnim.

Iar in drum spre Bucuresti, am urcat iar la Cota 1400 din Sinaia si, asa cum ne si asteptam intr-un fel, ne-am intalnit cu ursul cersator la marginea soselei. Puiutul era foarte dragut. Dar nu pot sa ma bucur cand stiu de fapt care sunt urmarile asa-zise-i prietenii a omului care ii arunca un codru de paine.

N-am fost prea spectaculoasa in aceasta povestire, nu-i asa? Dar a compensat din plin mini-vacanta in sine (am ajuns sa consider fiecare weekend in care reusim sa fugim din oras o mini-vacanta; doza de energie e nemasurabila). Si sper - nu, de fapt imi doresc chiar - sa faceti si voi o incercare. Veti intelege ca orice cuvinte as incerca sa gasesc tot nu am cum sa reusesc sa transpun in fraze trairile unui astfel de (aer de) weekend.

Poate la urmatoarea iesire voi fi mai inspirata ... in vorbe.

piatra

2009-06-12T08:39:00.004+03:00

Imi place sa cred ca - cel putin din anumite perspective - sunt exceptia (care intareste regula).

Spre exemplu, daca ar fi sa ma iau dupa zodiac, ar trebui sa strang tot felul de vechituri cu valoare sentimentala, ar trebuie sa ma dau in vant dupa tot ce inseamna trecut (mai departat sau mai apropiat) si ar trebui sa fiu o visatoare incurabila.

Daca am vreun obiect cu ceva ani la activ e pentru ca imi place si imi este intr-un fel sau altul util, nu pentru ca ar reprezenta nu stiu ce moment din viata mea. Momentul, sentimentul, amintirea - le pastrez in suflet, fara sa inmagazinez nspe obiecte total inutile dar care sa imi reprezinte ceea ce stiu si simt.

Periodic arunc. Imi iau lucrurile la rand si fac selectie. Ce n-am mai folosit in ultimul an, spre exemplu, are slabe sanse sa fie revitalizat decat donandu-l cuiva care il poate scoate de la naftalina; oricum, nu eu sunt aceea.

Daca am chef sa imi amintesc ceva, atunci alerg prin memorie dupa momentele vesele, linistite, acele momente care imi dau energie si ma imping inainte.

Nu ma pricep la istorie, n-am reusit niciodata sa tin minte ani si evenimente(nici eu nu stiu cum am reusit sa iau nota mare la bac la istorie); chiar daca de obicei ma tine memoria, dar se pare ca trebuie musai sa ma fi aflat prin zona ca sa imi amintesc ceva pentru mai mult timp.

Si da, imi place sa fiu copil, sa ma alint uneori, sa ma joc (nici nu vreau sa uit ca pot fi un copil atat de frumos in naivitatea lui), dar sunt prea adanc infipta cu picioarele in pamant ca sa raman suspendata printre nori. Pentru ca oricat de romantica si visatoare as fi, ma intrece pripriu-mi realism rece, crud, amic de la distanta cu pesimismul.

Si n-am facut colectie decat de pietre, la un moment dat. De pietre reci, dure, peste care apa a trecut ani de-a randul facandu-le insa doar mai frumoase, mai luminoase, mai atragatoare. Iar cand mama s-a decis ca "numai pietre nu mai aveam in casa" si am renuntat la ideea mea de colectie, mi-am dat seama si mai mult ca nu am nevoie de ele ca sa le vad si acum, cu ochii inchisi, formele ciudate, culorile atipice si reflexele de lumina dansand cu umbrele sub razele de soare si picurii de ploaie.

Poate ca uneori as vrea sa fiu o piatra. Misterioasa. Slefuita. Imbietoare. De pret.

daca... eu...

2009-06-11T22:41:00.004+03:00

Am fost inspirata (de o idee si niste randuri superbe).

Si curioasa de propriile-mi raspunsuri.

Iata ce "daca" am eu.

Daca eram o luna, as fi fost martie, sa vin cu flori si iarba verde, proaspata.

Daca eram o zi a saptamanii, as fi fost sambata, prima zi de weekend, cu chef de viata de vacanta.
Daca eram o parte a zilei, as fi fost seara, dupa program de munca, acasa alaturi de cel/cea drag(a) sau cu prietenii la o terasa.

Daca eram un animal marin, as fi fost stea de mare.

Daca eram o directie, as fi obligatoriu inainte, asta pentru ca zodia imi este doar o masca, nu totdeauna potrivita (sau oricum ma lupt sa nu ma las prada prejudecatilor ei).

Daca eram o virtute, as fi fost ascultare.

Daca eram o personalitate istorica, as fi fost Napoleon (am fost deja comparata, doar din perspectiva faptului ca am obiceiul sa fac mai multe lucruri in acelasi timp).

Daca eram o planeta, as fi fost Eris.

Daca eram un lichid, as fi fost roua.

Daca eram o piatra, as fi fost Rubin - considerat piatra vietii, care fortifica inima si reda vigoarea.

Daca eram o pasare, as fi fost Colibri.

Daca eram o planta, as fi fost Margaritar.

Daca eram un tip de vreme, as fi fost ploaie de vara!

Daca eram un instrument muzical, as fi fost nai.

Daca eram o emotie, as fi fost entuziasm (naiv, poate).

Daca eram un sunet, as fi fost ras de copil.

Daca eram un element, as fi fost curcubeu.

Daca eram un cantec, as fi fost I'll Be There For You - The Rembrandts.

Daca eram un film, as fi fost Grease. (As putea sa adaug si "If Only", si nu doar pentru a fi in tema textului de azi).

Daca eram un serial, as fi fost Friends.

Daca eram o carte, as fi fost Lorelei (chiar au fost persoane care mi-au spus Luli, fara insa nicio legatura cu cartea; pura intamplare).

Daca eram un personaj de fictiune, as fi fost Alice (in tara minunilor).

Daca eram un fel de mancare, as fi fost inghetata de ciocolata.

Daca eram un oras, as fi fost Paris.

Daca eram un gust, as fi fost dulce.

Daca eram o aroma, as fi fost vanilie.

Daca eram o culoare, as fi fost portocaliu.

Daca eram un material, as fi fost matase.

Daca eram un cuvant, as fi fost “iubire”.

Daca eram o parte a corpului, as fi fost ochi (oglinda sufletului).

Daca eram o expresie a fetei, as fi fost zambet (cu toata gura).

Daca eram o materie de scoala, as fi fost compunere (la clasele primare; cu varianta de eseu mai tarziu).

Daca eram un personaj de desene animate, as fi fost Mica Sirena.

Daca eram o forma, as fi fost piramida.

Daca eram un numar, as fi fost sapte (nici ziua de nastere nu e intamplatoare).

Daca eram o masina, as fi fost masina de inghetata (cred ca n-am vazut si pe noi, din pacate).

Daca eram o haina, as fi fost „the little black dress”.

in viata

2009-06-10T18:33:00.004+03:00

Fiecare lucru se face la vremea lui.

Cand esti copil nu-ti fie teama sa alergi, sa iti julesti genunchii si coatele, sa te cateri in copaci, sa stai afara pana te iau parintii aproape in suturi in casa, sa pleci in excursii si tabere.

La scoala - asta e - poti sa iti urasti profesorii (si parintii), oricum nu te intelege nimeni, iar tu esti ultimul om care ar fi in stare de asemenea minuni - sa te intelegi pe tine sau sa ii faci pe altii sa te inteleaga. Lasa ca merge si un 2, daca il recuperezi cu doua note mai mari sa iti iasa o onorabila medie de 7.

Adolescent fiind... oh, adolescenta... experimenteaza, cat se poate in anumite limite; lauda-te cat de tare si smecher esti; fa-ti prieteni si iubiti/iubite; mergi in baruri si discoteci; fii mereu vesel si pus pe sotii (mai mult sau mai putin reusite).

La liceu ti se permite sa si chiulesti, ca doar n-or fi chiar toate orele pe gustul tau. Acum e vremea de petreceri si cutreierat tara si lumea in lung si-n lat. Incearca, verifica, descopera.

Daca ai ajuns si la facultate, da cat mai rar pe la cursuri, aduna cat mai multe restante; si in schimb incearca betia si iubirea libera.

Iubeste. Adevarat, intru totul. Mereu la fel de intens, mereu altfel. Poate ca totul are un inceput si totul are un sfarsit, dar cat de frumos e cuprinsul daca nu te impiedici de calcule, regrete si amintiri.

Accepta ca poti fi inselat, ca poti suferi, ca va trebui sa o iei de la capat.

Iubeste cand si pe cine ai chef. Casatoreste-te cand vrei. Fa un copil cand simti ca ai ce oferi. Poate o sa fie un divort, poate o cearta, poate un simplu adio. Important e ca atata timp cat este, sa fie real; cand se termina, sa nu se taraganeze pana la epuizare; cand se pune punct, sa nu fie reprosuri si scandal. Asta e valabil in orice relatie, cu sau fara acte.

Fa ce faci in asa fel incat sa simti ca esti viu, ca traiesti si nu doar supravietuiesti; ca atunci cand te uiti in oglinda poti sa privesti cu incredere si sa zambesti sincer pentru ca iti place ce vezi. Iti place ce, cine si cum esti; ce faci, ce stii, ce gandesti; cum arati, cum simti, cum traiesti.

Si pastreaza-i langa tine doar pe cei ce ti se aseamana si care te plac la randul lor pentru ceea ce esti, ce simti, ce poti darui. Cei ce se prefac, mai devreme sau mai tarziu, se vor plictisi sa joace teatru in preajma ta sau isi vor da arama pe fata si atunci te vei satura tu de ei.

Nu-ti fie teama sa iubesti. Nu-ti fie teama sa primesti. Nu-ti fie teama sa traiesti.

Fii sincer. Fii adevarat. Fii viu.

Cate sanse crezi ca ai?

delicios

2009-06-09T12:38:00.004+03:00

Nu ma declar o gurmanda, dar imi plac lucrurile bune si mai ales dulci. Si stiu pe cineva care chiar se pricepe (exceptand-o pe mama mea, care cred in continuare ca e cea mai buna bucatareasa, mai ales cand vine vorba de prajituri).

Persoana despre care vorbesc e pasionata de gatit, iar mancarurile ei arata absolut delicios. Si chiar sunt asa.

Si a primit si niste premii pentru asta.

Personal, i-am propus sa isi faca o cofetarie de lux. Eventual, online. Unde sa faci comanda de un tort, spre exemplu, pentru aniversare, nunta si ce-o mai fi. Macar sa si obtina ceva din acest hobby, nu doar sa isi indoape colegele de birou cu tot felul de minunatii.

Eu chiar cred ca ar avea succes.

Uitati-va si voi aici. Ce parere aveti?

2 ani

2009-06-09T12:22:00.004+03:00

Da, avem doi ani.

Eu si blogul meu am sarbatorit in acest weekend (mai precis, pe 7 iunie) 2 ani de viata, de relatie frumoasa, stabila, sanatoasa.

Nu ne certam. Ne intelegem cand suntem ocupati. Dar ne avem mereu in gand.

Ne place sa ne vedem zilnic, daca se poate. Nu suntem insa gelosi ca ne vedem si cu alti prieteni - doar suntem sociabili. Si am sta ore in sir la povesti (fara barfe, ca la astea se pricep altii).

Incercam sa aflam lucruri noi, sa ne maturizam, fara sa uitam sa fim copii.

Apreciem ce avem, ce suntem si ce ne daruieste viata.

Vrem sa radem, sa fim fericiti, sa traim.

Si chiar daca nu avem tort si nici lumanari in care sa suflam, ne uram un sincer "La multi ani!"

Sa fim mereu mai inspirati, mai creativi, mai plini de viata!

Povestile se nasc din noi.

La mai multe!

1 iunie ... miauuu

2009-06-09T12:07:00.003+03:00

Si a venit si 1 iunie.

Da, da, stiu, cica ar trebui sa incetez sa mai fiu copil si poate sa ma gandesc sa fac unul al meu.

Ei bine, ghinion, orince ce-ar zice si orice va fi in viitor, nu cred ca voi uita vreodata sa fiu si copil.

Si, da, (imi) voi spune intotdeauna "la multi ani" de Ziua Copilului.

Ce-am facut eu in acest an cu aceasta ocazie?

M-am jucat cu un pisic mic. Unul alb cu coada neagra. Unul sperios, dar foarte foarte dragalas.

L-am smotocit, l-am pupacit, l-am alintat.

Nu cred ca trebuie sa descriu cam ce fericire a fost pe mine.

Poate ca sunt unii care ar avea de comentat, ca nu e tocmai un comportament demn de un om matur. Eu, insa, nu pot decat sa ii compatimesc pe cei care gandesc doar asa. Pentru ca, personal, nu pot sa imi inchipui ca cineva poate trai fericirea curata, naiva, inaltatoare, fara sa fie si putin copil uneori.

Sau poate doar sufletul meu e asa. Pus pe sotii, gata de joaca, oricand pregatit sa construiasca piramide din cuburi de lemn, nicicand obosit sa danseze in pasi de bebelus, plangand de fericire pentru lucruri aparent marunte ca un rasarit de soare, o planta abia inflorita sau o mangaiere scurta.

Numai amintindu-mi de 1 iunie si am si inceput sa torc. :) Miauuu...